Interviu cu Dr. Alexandru Nadaban la Radio Ciresarii – 3

RC – Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

AN – Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nu este nici productiv. Nu ştiu de ce ne-a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” şi aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general nu se gândeşte ce trebuie îmbunătăţit sau care este modelul biblic. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm la VT vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia extrem de practică, eficientă, vine de la un „păgân”, de la socrul său: este cea de delegare a autorităţii, de democraţie şi de lidership. Moise foloseşte alţi lideri pentru a ajunge nu la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun. Şi tot poporul este mulţumit. Ba chiar şi Dumnezeu este mulţumit!

Deci unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi, noi i-am inventat şi i-am confecţionat. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în domeniul rezolvării poporului lui Israel:  În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.

RC – Daca ar trebui sa incadram bisericile ca si stil de conducere intr-una din largile categorii cunoscute: comunism, democratie, fascism, etc – unde s-ar incadra ea? De ce? Care ar fi cea mai buna forma?

AN – În SUA poate am putea face o astfel de încadrare având în vedere că acolo există influenţa de dreapta (a creştinilor fundamentalişti, inclusiv a românilor plecaţi din ţară, ce susţin înarmarea Israelului) şi stânga (democraţii care sunt mai puţin înguşti şi care nu sprijină în special Israelul). Ei au avut unele organizaţii, onguri cum a fost Moral Majority prin care au dorit să influenţeze politica, congresul, senatul, camera reprezentanţilor, politica guvernului american.

În istorie s-a observat o orientare spre dreapta a bisericilor protestante, de exemplu aceasta a sprijinit dictaturile militare din Paraguay, politica de aparheid din Africa de Sud, dictatura militară din Coreea de sud, etc. Dar cred că şi aceasta trebuie luată în considerare în contextul respectiv al impulsului dat partidelor de stânga de către URSS, acum ea nu mai există, de sprijinul dat Cubei, Coreii de nord de China comunistă, etc. De asemenea în Germania, Hitler a unit toate bisericile evanghelice intr-una singura şi a impus legi rasiale. Nu toţi creştinii s-au conformat, cu toate că mulţi au văzut în Hitler un nou mesia cu al său Reich de 1000 de ani. De ex Bonhofer a fost unul dintre aceştiaşi a plătit cu vaţa. Karl Barth a fost unul dintre iniţiatorii declaraţiei Barmen, care critica poziţia lui Hitler şi ca atare a fost dat afară din învăţământ şi expulzat. În anii comunismului au existat partizani evanghelici ai comunismului şi adversari ai comunismului. Apoi cu democraţia, este destul de greu de făcut o apreciere având în vedere că nici o biserică nu cred că se încadrează perfect într-un tipar. Dar ceea vreau să subliniez este că e mai uşor şi comod într-un sistem dictatorial. Nu ţi se cere să gândeşti, doar să te conformezi. Dar atunci când începi să gândeşti ai probleme. Rămâne de văzut dacă se poate aplica şi în bisericile noastre celebra lozincă a muncitorilor de la IMGB ce au venit în 1990 să spargă mitingul partidelor în Bucureşti: „Noi muncim, nu gândim!” Cine vrea să aibă astfel de enoriaşi e liber să pună pe frontispiciul bisericii sale această lozincă şi o să vadă poate, că în scurt timp că o i se mărească numărul enoriaşilor. După aceea o să vadă cu ce s-a procopsit…