Interviu cu Radu Gheorghita VI – De la fizica la teologie

DM – Radu, eşti un fizician devenit teolog. Faptul nu este unic. John Polkinghorne este un exemplu notoriu in spaţiul anglo-saxon, iar la noi, desigur, cu diferenţele de rigoare, Octavian Baban a urmat aceeaşi traiectorie. Care a fost motivaţia pentru această trecere radicală de la fizică la teologie biblică? Şi ce anume ai adus cu tine în spaţiul mai inefabil al teologiei, din formarea ta în sfera ştiinţelor exacte?

RG – Am îndrăgit foarte mult fizica, fiind atras în mod special de capacitatea ei de a descrie foarte precis, cu ajutorul limbajului matematic, universul în care ne trăim existenţa. Şi chiar dacă am renunţat la ea ca domeniu de prim interes, continui să fiu fascinat de domeniu, şi să cred că dintre toate ramurile ştiinţelor naturii, fizica se va dovedi a fi ştiinţa care va avea ultimul cuvânt de spus în găsirea dezideratului de milenii al omului – o teorie comprehensivă, generală a tuturor proceselor şi fenomenelor la nivelul universului fizic. Desigur, fizica, de altfel ca şi celelalte ştiinţe ale naturii, nu-şi propune să explice raţiunea lucrurilor, fie datorită lipsei de interes, fie datorită lipsei unui instrumentar adecvat pentru o astfel de investigaţie, şi ca atare va rămâne relativ neputincioasă faţă de mare parte dintre întrebările esenţiale ale fiinţei umane. Prin limitările auto-impuse, fizica nu va reuşi să dea răspuns la nevoile mari ale omului, atât de bine surprinse de teologul John Stott, dacă le mai reţin bine, nevoia aflării identităţii umane şi a raţiunii existenţei, nevoia de transcendent, şi nevoia de comunitate. În ultimă instanţă, această delimitare a perimetrului de investigaţie asumat de fizică a grăbit orientarea mea spre teologie, fără o abandonare a lecţiilor de mare preţ pe care le-am primit acolo, ci, dimpotrivă, cu o dorinţă intensă de a înţelege mai corect complementaritatea ştiinţei şi a credinţei.

Am rămas, deci, un pasionat al fizicii şi păstrez un mare respect pentru ea ca disciplină, chiar dacă nu mai am timp să citesc sau să mă menţin la zi cu progresul în domeniu, nici cel puţin în cel în care mă specializasem. Împreună cu toţi cei care au păşit în ambele domenii, atât al ştiinţelor cât şi al teologiei, cred că ne situăm pe o poziţie privilegiată faţă de ele datorită capacităţii de a înţelege specificul fiecăruia, şi, chiar mai important, de a găsi căile prin care s-ar putea realiza un dialog constructiv între cei angajaţi în fiecare dintre ele. Nu de puţine ori, de exemplu, mă găsesc dialogând cu teologi de pe poziţia de fizician, şi în dialog cu fizicienii de pe poziţia de teolog. Dialogul la masa rotundă la care sunt invitaţi atât oamenii de ştiinţă cât şi teologii va trebui să continue pentru că beneficiul reciproc nu este doar imens pentru toţi cei implicaţi, ci şi indispensabil pentru progresul omenirii.

DM – În perioada comunistă, în care am trăit amândoi o parte importantă a vieţii noastre, nu era deloc uşor să-ţi dezvolţi interesul pentru teologie, mai ales dacă nu erai dispus la compromisuri cu regimul. Îmi amintesc cu plăcere de conferinţele pe care le făceam în munţi, departe de ochii Securităţii, cu profesorii de la Wheaton College şi de la alte şcoli teologice din vest. Fiecare dintre noi, cei care eram acolo, aveam formaţia profesională într-un alt domeniu decât teologia şi ajunseserăm pe diverse căi să căpătăm interes pentru acest spaţiu al cunoaşterii. Te rog să ne povesteşti cum anume s-a născut interesul tău pentru teologie?

[Tabără secretă în munţi cu profesori
de la Wheaton College, US, în anii 80.]

RG – Mă folosesc de un alt psalm magnific pentru a trasa începuturile drumului pe care l-am parcurs dinspre fizică înspre teologie. Psalmul 19 este o meditaţie davidică născută din contemplarea realităţii unei duble revelaţii divine. În prima parte, psalmistul stă copleşit în faţa frumuseţii universului fizic creat de Dumnezeu, un univers care declamă în felul lui propriu, fără cuvinte dar totuşi nu fără a fi auzit, măreţia şi grandoarea lui Dumnezeu Creatorul. În a doua parte, autorul îşi îndreaptă atenţia spre al doilea locus al revelaţie divine, Legea Domnului, sub o paletă impresionantă de ipostaze: orânduiri, mărturii, porunci, judecăţi şi frică de Domnul. În retrospectivă, m-am găsit şi eu parcurgând acelaşi traseu, nu neapărat intenţionat, dar nici complet la întâmplare, un traseu aproape inevitabil pentru orice persoană sinceră, mai puţin pentru cel care adoptă în mod aprioric o explicaţie pur ateistă a universului în care trăim. Astfel am ajuns la teologie, atras în mod special de frumuseţea ideii unui Dumnezeu creator şi suveran care se revelează şi se face cunoscut nu doar „fără glas, fără cuvinte” în universul încântător pe care l-a creat, ci şi printr-o modalitate mult mai specială şi mai precisă, mai apropiată de limbajul nostru, o revelaţie manifestată în Legea Sa.

Aceste două aspecte ale revelaţiei ar fi fost poate insuficiente în ele însele ca să-mi schimbe statutul de fizician. Elementul care m-a împins definitiv şi irevocabil spre teologie a fost mesajul Noului Testament, care proclamă şi depune mărturie despre revelaţia finală, apoteotică a lui Dumnezeu, revelaţia prin excelenţă a lui Dumnezeu în Fiul Său întrupat. Când am înţeles că avem de-a face cu un astfel de Dumnezeu, interesul în a-L cunoaşte, a-L crede, a-L iubi, şi a-L asculta a căpătat o prioritate incontestabilă.

Deci, chiar dacă la început interesul pentru teologie a fost unul pur amatoricesc, o dată pornit la drum, mi-a fost imposibil să mă sustrag atracţiei ei cuceritoare. De la primele studii biblice sub călăuzirea celor de la Campus Crusade şi de la Navigatori, la taberele clandestine de teologie sub îndrumarea unor teologi eminenţi din Statele Unite şi Marea Britanie, mi s-a deschis o astfel de perspectivă asupra studiilor teologice încât am ajuns la concluzia că o dedicare totală domeniului teologiei va fi prioritar faţă de o investiţie în domeniul fizicii. Desigur, ca un corolar al acelui gând, eram la fel de convins de faptul că, în etapa pe care o parcurgea societatea românească, era poate mai multă nevoie de teologi evanghelici decât de fizicieni. Nu cred că astăzi aş formula acest gând în chiar aceleaşi cuvinte, dar în urmă cu două decenii tranziţia spre teologie mi s-a părut nu doar irezistibilă, ci şi imperios necesară.