25 august – Vizita la Betleem

Astăzi (mai sunt încă câteva minute din ziua de marţi, acum când încep să scriu aceste text), am petrecut o mare parte a zilei cu întâlniri în Betleem. Oraşul este practic o suburbie a Ierusalimului, fiind doar la 13 km sud de acesta.

Drumul înspre acolo este presărat cu oribilele aşezări evreieşti aşa-zis ilegale, de cele mai multe ori nişte monstruozităţi din beton construite pe vârfurile dealurilor, ca nişte demonstraţii sfidătoare şi batjocoritoare, menite să-i aţâţe pe palestinieni.

În drum spre Betleem trecem pe lângă Institutul Ecumenic Tantur, pe care îl vom vizita joi dimineaţa. Din apropiere, imaginea aşezărilor ultranaţionaliştilor evrei este şi mai apăsătoare.

Apoi, la intrarea în Betleem, te întâlneşti cu imaginea oribilă a zidului de separare. Nu cred că intrarea la Auschwitz putea fi mult mai înfiorătoare. Am trecut destul de repede, fără a fi opriţi de soldaţii de pază şi am parcat în faţa Universităţii din Betleem, a cărei principală clădire a fost terminată în 2000, ca urmare a unei donaţii speciale a fostului papă, Ioan Paul II.

 Universitatea are acum aproape 1300 de studenţi. Circa 40% dintre ei sunt creştini, restul musulmani. Facultatea de studii umaniste, condusă de Pr. Jamal Khader, are şi un program de studii religioase, în care sunt încadraţi circa 40 de studenţi, de diverse confesiuni (cu excepţia evanghelicilor), care se pregătesc pentru a deveni profesori de catehism în şcolile publice finanţate de Autoritatea palestiniană, desigur, acolo unde există elevi creştini.

Dacă în 1948 creştinii formau marea majoritate a locuitorilor în Betleem, acum sunt mai puţin de 40%. Circa 60% dintre creştini sunt ortodocşi, 30 la sută catolici şi restul protestanţi de diverse confesiuni. Relaţiile între confesiunile creştine nu sunt deloc strălucite, deşi se fac multe eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei. Ortodocşii sunt conduşi de Patriarhul grec de la Ierusalim, care nu este foarte interesat de credincioşii arabi şi cu atât mai puţin de ecumenism. În plus, această biserică este zguduită cu regularitate de tot felul de scandaluri, între care cele cauzate de corupţia economică este printre cele mai nevinovate. Preoţii sunt adesea greci şi nu vorbesc araba, iar atunci când nu este aşa, au mâinile legate de obtuzitatea chiriarhului.

Catolicii nu strălucesc nici ei prin deschiderea ecumenică şi au ei înşişi divergenţe între diversele comunităţi. Latinii (romano-catolicii) şi franciscanii (care deşi sunt romano-catolici, sunt un fel de stat în stat) sunt în general bine finanţaţi şi nu au mare nevoie de ceilalţi. Ei par totuşi să încerce a face ceva pentru unitatea creştinilor, fără prea mare succes însă. Melkiţii (greco-catolici) sunt o comunitate mică şi destul de săracă, fiind printre cele mai afectate de emigrarea creştinilor.

Emigrarea masivă a creştinilor, prinşi la mijloc între naţionalismul evreiesc şi radicalismul islamic, dar şi încurajat şi finanţat masiv de aşa-numiţii sionişti creştini, mai ales din America, este cel mai îngrijorător fenomen din Orientul Apropiat. Dacă emigrarea continuă în viitor în acelaşi ritm cu cel de acum, este posibil ca Biserica să dispară complet din locul în care ea s-a născut, ceea ce ar fi veritabilă tragedie, desigur, pentru orice om normal, în a cărui minte nu s-a făcut o mutaţie majoră sub influenţa unei ideologii sau a alteia.

Evanghelicii nu sunt iubiţi de nimeni. Catolicii şi ortodocşii îi acuză de prozelitism (şi probabil nu fără motiv). Protestanţii din bisericile magisteriale sunt agasaţi, pe bună dreptate, de fragmentarea acestora şi de ruşinea pe care această permanentă rupere o aduce asupra numelui de „protestant”. Musulmanii, la rândul lor, sunt deranjaţi de evanghelizarea agresivă a evanghelicilor, pe care celelalte denominaţii creştine, mult mai precaute din acest punct de vedere, o consideră de-a dreptul periculoasă pentru echilibrul precar din zonă.

Decanul, Pr. Khader, cunoştea destul de bine activitatea World Vision, deoarece avea un frate care lucra pentru noi şi ne-a făcut multe sugestii folositoare pentru strategia pe care suntem pe cale s-o formulăm în biroul din Ierusalim pentru următoarea perioadă. Speranţa mea este ca această strategie să fie centrată mai mult pe sprijinirea Bisericii din acest spaţiu complicat.

După întâlnirea de la universitate, am trecut foarte repede pe la biserica melkită, păstorită de tatăl colegului meu, Charlie Abu Saada. Părinţii lui Charlie sunt oameni superbi, care au decis să plătească preţul de a fi alături de turma lor, deşi ar fi putut să aibă demult o viaţă mult mai comodă în vest.

Am aflat acolo un fapt înfiorător despre realitatea vieţii zilnice în teritoriile palestiniene. Deşi oraşul Betleem deţine trei puţuri de apă de adâncime, acestea se află sub controlul exclusiv al armatei evreieşti. Şi, în vreme ce aşezămintele evreieşti, numite propagandistic „ilegale”, au apă curentă, 24 de ore din 24, palestinienii primesc apă, din puţurile lor proprii, de două ori pe lună. Da, aţi citit bine. Doar de DOUĂ ORI PE LUNĂ. Iar uneori chiar mai rar. De aceea, acoperişurile locuinţelor palestiniene sunt pline de nenumărate tancuri de apă. Este exact ca la noi în vreme comunismului, când regimul controla centralizat apa, curentul electric, gazul şi căldura, putând oricând să le „taie”, dacă nu eram „cuminţi”.

Nici sub comunism, şi nici sub ocupaţia israeliană a teritoriilor palestiniene aceste realităţi nu sunt rodul întâmplării, ci sunt parte a unui mecanism diabolic de inginerie socială. Iar dacă sub comunism nimeni nu te împiedica să sapi o fântână, daca îţi trecea aşa ceva prin cap şi aveai cu ce, aici, dacă îţi vine o asemenea idee, s-ar putea să-ţi treacă prin cap ceea ce, vorba bancului evreiesc, i-a trecut lui Iţic odată, adică un glonţ.

De asemenea, am auzit din nou povestea umilitoare a permiselor de intrare în Ierusalim. Astfel, în apropierea unei sărbători melkite importante, preotul a solicitat 130 de permise pentru credincioşii săi, în vederea participării la slujba Catedralei Melkite din Ierusalim. Au primit drept răspuns doar 30 de permise, unele dintre ele în batjocură, fiind absolut inutilizabile, precum permisul acordat unei fetiţe de 7 ani, fără ca părinţilor să li se permită călătoria; ori permisul acordat unui tată şi copilului sugar al acestuia, soţia neprimind permisul. Desigur, dacă ar fi întrebate, autorităţile israeliene s-ar lăuda cu numărul de permise acordate, chiar dacă multe dintre ele sunt inutilizabile, iar naivii din vest, care doresc să fie minţiţi, ca să păstreze aparenţele, se vor lăsa prostiţi într-o veselie, aşa cum, sunt sigur vor găsi justificare pentru aceste politici inumane şi unii dintre cititorii acestui blog. Dumnezeu să le ierte orbirea vinovată.

De la biserica melkită, am mers la întâlnirea cu conducerea Bethlehem Bible College, singura şcoală teologică evanghelică de nivel universitar din spaţiul palestinian. Rectorul şcolii, Dr. Bshara Awad, laureat al Premiului Bob Pierce al World Vision, ne-a primit cu multă căldură. World Vision este un vechi suporter al şcolii, chiar dacă suma este destul de mică în raport cu nevoile şcolii, care în prezent construieşte un nou spaţiu educaţional. În prezent, colegiul este găzduit de o serie de clădiri care au aparţinut unei şcoli pentru orbi, înfiinţate de cunoscuta activistă protestantă Helen Keller.

Am povestit destul de mult cu Dr. Awad şi cu Dr. Salim Munayer, decanul şcolii şi fondator al organizaţiei Musalaha, dedicată reconcilierii între evrei, creştini şi musulmani în Ţara Sfântă. Tema a fost emigrarea masivă a creştinilor şi ce anume se poate face pentru aţi susţine pe creştini să rămână. Discuţia a fost foarte robustă, Salim, o veche cunoştinţă, fiind la fel de direct cum sunt şi eu în comunicare.

Nu am fost neapărat de acord asupra tuturor punctelor, mai ales atunci când le-am sugerat că ar putea face mai mult pentru a evita acuzaţiile de prozelitism ale celorlalte confesiuni creştine, dar am convenit asupra unui număr de posibile colaborări viitoare.

Am continuat discuţia la masă, unde ne-am desfătat cu o meza tipică pentru spaţiul Orientului Apropiat: hummus (năut pisat, cu ulei de măsline), taboule (salata mea preferată), lebneh (un soi de iaurt gros, extrem de gustos), sos de usturoi, şi multe altele, mâncate cu pâine nedospită. S-a adăugat apoi cartea făcută la grătar (desigur, fără porc) şi am încheiat cu fructe (struguri, şi curmale proaspete din Iraq) şi ce nelipsita cafea arăbească cu cardamon (mult mai bună ca cea turcească).

În luna martie a anului viitor, colegiul intenţionează să organizeze, odată cu consacrarea noii clădiri, un colocviu teologie care să aducă faţă în faţă adepţi ai poziţiei sioniste şi adepţi ai teologiei legămintelor, pentru un dialog consistent. Am decis să particip şi eu la acest eveniment, mai ales că plănuiesc să organizez la Ierusalim întâlnirea de anul viitor a sectorului meu, şi vizita din martie îmi va permită să mă ocup şi de acest obiectiv. În plus, este un timp ideal să iau cu mine aici şi pe soţia mea, care, având ceva sânge evreiesc în vine, visează de multă vreme să viziteze Israelul.

Era deja târziu, aşa că am pornit spre Ierusalim, după ce am vizitat, destul de rapid, noua construcţie a colegiului. Acolo, un bătrân american a realizat, din argilă arsă, un interesant basorelief, pe tema, specific betleemită, a cântării îngerilor la naşterea lui Mesia.

Sincer să fiu, nu rezonez nicicum la acest gen siropos de artă tipic pentru evanghelici, dar vorba ceia, de gustibus et coloribus non disputandum. Fiecare are dreptul la propriile gusturi, inclusiv cele rele.

Din păcate, n–am avut vreme să vizităm astăzi Biserica Naşterii. Sper să văd joi, după vizita la Tantur. Înainte de a părăsi oraşul am văzut din nou casa acelei creştine, din apropierea mormîntului Rahelei (loc permis doar evreilor) care este înconjurată din trei părţi de acel hidos zid, peste care se poate vedea doar ridicânsu-te pe virfuri. de la ultimul nivel al locuinţei cu trei etaje. Cu trei ani în urmă, când am vizitat-o femeia ne povestea că copii o întreabă adesea: “mamă, cu ce am păcătuit noi, de trebuie să trăim într-un mormânt?” 

La trecerea prin zidul ruşinii n-a mai fost aşa de rapid ca la intrare. Ni s-au verificat paşapoartele şi maşina. A durat vreo 20 de minute, dar putea fi şi mult mai rău. Am aflat cu această ocazie că cetăţenilor israelieni, inclusiv palestinienilor înşişi care au de exemplu buletin de Ierusalim, le este strict interzisă intrarea în teritoriile palestiniene, în afara unor permise speciale, aşa cum are colegul meu, Charlie, pentrucă lucrează cu un ONG.

Am revenit la bază, şi după puţină odihnă (este incredibil cât de opresivă şi obositoare poate fi atmosfera de aici), am decis să lucrez, amânând din nou vizitarea oraşului vechi. Sper s-o pot face mâine, eventual alături de un coleg, după vizita la Marea Roşie. Dacă îmi mai rămâne ceva energie.

Acum, când termin, este trecut de ora 2am şi trebuie neapărat să pun câteva poze şi să merg la culcare.

Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului, căci nu este pace sub măslini. Noapte bună!