Interviu cu Radu Gheorghita V – Despre convertire si modele

DM – În spiritualitatea evanghelică, momentul întâlnirii personale cu Dumnezeu, respectiv al convertirii, joacă un rol esenţial. Te rog să ne povesteşti cum te-ai întâlnit tu cu Cristos.

RG – Întâlnirea mea cu Cristos a fost mai degrabă una surprinzătoare şi neaşteptată. Desigur, crescând într-o familie de credincioşi baptişti, am avut de mic copil contact cu viaţa bisericii şi cu tot ceea ce ţine de ea. Binecuvântările care decurg de aici sunt enorme, chiar dacă de cele mai multe ori ele sunt înţelese şi apreciate nu atât pe parcurs cât privind în retrospectivă. A creşte însă într-o familie cu pedigri evanghelic presupune o serie de riscuri, niciunul mai mare decât pericolul de a crede că a fi un urmaş al lui Cristos este un proces automat, o dată ce părinţii şi bunicii sunt credincioşi. Aşa credeam şi eu până pe la vârsta de şaisprezece ani, când am stat faţă în faţă cu primul meu moment al adevărului.

Eram în clasa a zecea, când profesoara de cunoştinţe social-politice a decis să recruteze elevi pentru Cercul de ateism, nou înfiinţat în liceu. Din lipsă de amatori, a început să aleagă nume din catalog. Eu am fost al doilea pe lista dânsei, dar, spre deosebire de primul solicitat, care a refuzat participarea, mie mi-a pus întrebarea cam în felul acesta: „de ce nu doreşti să participi la cerc, eşti cumva pocăit?” Nu cred că îţi este greu să intuieşti uraganul emoţional care se stârnise în sufletul meu de adolescent provocat să răspundă la o astfel de întrebare în faţa clasei. A fost pentru mine momentul în care am simţit mai real ca oricând un conflict intens de natură spirituală. Taberele erau foarte clar delimitate în mintea mea. De o parte auzeam îndemnul „spune doar un NU, şi totul va fi bine. Nu fi prost să te dai de gol. Lasă că-ţi vei cere iertare de la Domnul mai târziu, şi El te va ierta.” De cealaltă parte însă, îmi erau la fel de clare cuvintele Domnului „cine se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, şi Fiul Omului se va lepăda de el înaintea Tatălui”. Şi aşa am ajuns să spun un simplu „da, sunt”. Momentele care au urmat nu trebuie detaliate, pentru că pot fi uşor închipuite: râsete şi degringoladă în clasă, pe fondul unui baraj de întrebări şi ironii lansat de doamna profesoară.

Lucrul cel mai important în urma acestui eveniment însă, a fost faptul că pentru prima dată eu însumi mi-am pus conştient întrebarea dacă sunt sau nu creştin. Mi-am dat seama că, mai ales într-o ţară comunistă, a pretinde că eşti creştin când de fapt nu eşti este o opţiune nu doar stupidă, ci şi extrem de păguboasă, dacă nu chiar periculoasă. Am rămas deci cu o dorinţă pe cât de intensă pe atât de sinceră de a-mi clarifica o dată pentru totdeauna ce înseamnă a fi cu adevărat creştin, urmând ca în funcţie de răspunsul la această investigaţie să-mi reevaluez viaţa şi loialitatea credinţei.

Consider şi acum drept unul dintre marile haruri îngăduite de Dumnezeu pentru viaţa mea faptul că în acea perioadă de frământări intense am găsit oameni care m-au direcţionat spre Scripturi şi spre o înţelegere corectă a Evangheliei. În mod providenţial, aceste lucruri aveau loc în chiar anii în care activitatea misionară în România a cunoscut o intensificare. Astfel, atât întâlnirile cu misionarii de la Campus Crusade şi mai târziu cu cei ai Navigatorilor, cât şi cărţile din biblioteca teologică tot mai voluminoasă a tatălui meu, şi poate, pe deasupra lor, predicile pastorului Iosif Ţon din serile de miercuri de la Biserica Baptistă Iris, din Cluj, m-au ajutat să înţeleg esenţa Evangheliei şi a vieţii de credinţă. Mi-a fost clar pentru prima dată nu doar faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi mă doreşte ca ucenic al Său, ci şi responsabilitatea personală de a da un răspuns Celui care îmi făcea oferta de a-mi trăi viaţa în credinţă şi ascultare de El, – eu în El şi El în mine, o ofertă care neglijată sau respinsă urma să aibă consecinţe de ambele părţi ale veşniciei.

DM – Trăim astăzi, în spaţiul românesc, evanghelic sau nu, o criză cronică de modele. Care au fost personalităţile care ţi-au fost ţie mentori sau idealuri pe care ai încercat să le emulezi în viaţă?

RG – Am încercat să-mi aleg modele atât dintre persoanele din jurul meu cât şi dintre cele pe care le-am cunoscut doar indirect, din scrierile sau relatările despre viaţa lor. Le abordez în ordine inversă, menţionând din start, poate nu tocmai surprinzător, că am avut aproape instinctiv o afinitate pentru teologii biblişti. De aceea mă voi limita aici doar la cei care mi-au marcat în mod indubitabil viaţa şi convingerile. Nu ştiu dacă aş găsi un punct de început mai bun decât impresionantul triumvirat din Cambridge de la sfârşitul secolului al XIX-lea: J. B. Lightfoot, B. F. Westcott şi F. J. A. Hort. Îi găsim în anii în care teologia liberală, în mod special cea de provenienţă germană, lua cu asalt nu doar crezul creştin, ci însuşi fundamentul istoric al evenimentelor de la temelia mesajului şi a scrierilor Noului Testament. Am rămas fascinat de claritatea cu care cei trei au înţeles nevoia momentului, precizia cu care şi-au identificat şi delimitat răspunsul concertat pe care urmau să-l dea asaltului dinspre continent, şi nu în ultimul rând elocvenţa şi pasiunea cu care aveau să se angajeze în derularea programului lor, şi astfel să reaşeze studiul Noului Testament pe un fundament istoric solid. Ca dovadă a muncii lor, ar fi suficient să amintesc faptul că după mai bine de o sută de ani, o bună parte din comentariile exegetice care s-au născut în urma contra-ofensivei lor, în mod special cele ale lui Lightfoot, continuă să fie nu doar tipărite ci şi să se afle în topul preferinţelor exegeţilor.

Venind mai aproape de noi în timp, dar rămânând pe bătrâna insulă, mă uit cu neîntrecută admiraţie la un alt grup de biblişti britanici, F. F. Bruce, C. F. D. Moule, G. B. Caird şi I. H. Marshall, cele mai impresionante personalităţi care au dominat exegeza biblică a Noului Testament în a doua jumătate a secolului trecut. Este remarcabil să urmăreşti nu doar contribuţia fiecăruia în domeniul său de specialitate, ci şi felul în care au realizat un virtual transfer de ştafetă în lumea evanghelică din spaţiul academic britanică. Impactul lor a avut reverberaţii atât de mari de ambele părţi ale oceanului, încât este binecunoscut faptul că majoritatea actualilor biblişti evanghelici de marcă din Statele Unite s-au format sub influenţa acestor profesori iluştri.

Bineînţeles, şi dintre profesorii mei, atât cei pe care i-am avut la Trinity Evangelical Divinity School, cât şi cei de la Divinity School din Cambridge University am avut oportunităţi de a observa şi prelua modele. Simt că fac o mare nedreptate dacă nu-i amintesc aici pe toţi, dar mă rezum doar la Profesorii D. A. Carson, D. Moo, M. Harris, D. Magary, şi W. Kaiser de la Trinity, şi la Profesorii W: Horbury şi R. Gordon din anii de la Cambridge. La fiecare dintre ei am observat un respect profund pentru textul Scripturii, pentru înţelegerea acesteia în contextul istoric în care a fost scrisă, şi pentru reliefarea relevanţei acesteia în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu pentru Biserica Lui de astăzi. Am fost atenţionat de nenumărate ori de fiecare dintre ei cu privire la pericolul mare pentru fiecare biblist constând din faptul că, în timp ce are ca obiect de studiu Cuvântul lui Dumnezeu, acesta se află mereu în primejdia de a uita că el însuşi este obiect de studiu pentru Cuvântul Domnului. Păstrarea echilibrului între a studia Biblia, cu tot instrumentarul necesar disciplinei, şi a te lăsa, cu umilinţă şi reverenţă, studiat de ea, este cu siguranţă cea mai valoroasă lecţie de viaţă cu care am rămas de la ei.

Doresc să închei cu o personalitate pe care o urmăresc cu cel mai mare interes în ultimii zece ani. Este vorba despre N. T. Wright, în prezent episcop anglican de Durham, în Marea Britanie, un teolog care este fără exagerare un fenomen pe scena studiilor Noului Testament, şi nu numai. Un teolog biblic prin excelenţă, cu o seriozitate şi rigurozitate de maestru în studiul surselor primare, cu o cunoaştere enciclopedică a istoriei bisericii şi a dogmei, cu o fascinantă putere de sinteză a esenţelor crezului creştin şi posedând în acelaşi timp un profund discernământ cu privire la realitatea complexă în care trăim, N. T. Wright va rămâne aproape sigur cel mai important teolog biblist la cumpăna dintre milenii pe care o parcurgem acum. Aportul lui la înţelegerea lui Isus, a lui Pavel şi a Noului Testament se va situa ca unul dintre punctele de reper în istoria interpretării Noului Testament.

Am avut şansa să audiez câteva dintre prelegerile lui şi am fost fascinat nu doar de carisma lui extraordinară, ci şi de măiestria cu care este în stare să reformuleze în termenii cei mai relevanţi şi de multe ori şocanţi mesajul Noului Testament pentru timpul prezent. Absolut orice temă ar trata, fie în cărţi de specialitate, fie în cele de popularizare, de la persoana istorică a lui Isus din Nazaret, la doctrina despre autoritatea Sfintelor Scripturi, îţi dă ocazia să te întâlneşti cu ceea ce deja am numit fără rezerve „un fenomen” în teologie. Din nefericire, astăzi sunt prea rare ocaziile în care publicul ia cu asalt sălile de conferinţe pentru a audia un teolog biblist. De nenumărate ori însă, lucrul acesta s-a întâmplat în cazul lui N. T. Wright; de câteva ori, am fost martor la aceste evenimente. Am realizat din nou că învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor sunt un mesaj cu o enormă forţă de penetrare şi revoluţionare atât a individului cât şi a societăţii. În plus, a trebuit să concluzionez, cu justificată condamnare, atât a mea cât şi a celor din breasla mea, că atunci când oamenii manifestă lipsă de interes faţă de mesajul Noului Testament vina aparţine nu învăţăturilor acestuia, ci mai degrabă incapacităţii noastre, a mesagerilor, de a ne ridica la înălţimea şi la valoarea mesajului.