Marturia crestina in lumea intelectuala – 6

Pericolul fragmentării

În România ne aflăm în pragul unei multiplicări a formelor evanghelice, ce poate duce în 10-20 de ani la apariţia a peste 50 de confesiuni. Biserica are un singur cap, pe Cristos. Iar dacă are mai multe, nu mai este biserică, ci un club, este o schismă, o erezie sau altceva. Fiecare confesiune are, conform propriei tradiţii, diferite structuri ierarhice, organizatorice, ş.a.m.d. Ceea ce ne interesează în această discuţie este însă duhul fragmentării, dihonia care face ca bisericile si confesiunile noastre să se rupă permanent.

Este important să cunoaştem rădăcinile istorice ale fragmentării, pentru că o vindecare a situaţiei actuale nu se poate realiza decât mergând la rădăcina lucrurilor. Există două extreme între care se poate purta discuţia. Una este aceea a uniformităţii. După unii, unitatea bisericii trebuie să constea în uniformitatea ei. Toţi ar trebui să aibă acelaşi tip de serviciu bisericesc, să cânte aceleaşi cântări, să creadă acelaşi lucru în absolut toate domeniile.

După părerea mea, acest lucru este aberant. Aşa ceva n-a existat niciodată în istoria Bisericii, nici măcar în veacul apostolic. Dacă ne uităm cu atenţie la Sfânta Scriptură, deşi există în ea o evidentă unitate dogmatică, ce vădeşte existenţa unui autor unic, Duhul Sfânt, în acelaşi timp găsim în ea accente proprii diverşilor autori umani.

Să ne uităm de exemplu la Iacov. El lucrează într-un spaţiu iudaic, în care credincioşii au tendinţa de a se prevala de privilegiul credinţei, permiţându-şi să trăiască foarte lax din perspectivă morală. De aceea Iacov accentuează faptul că „fără fapte credinţa este moartă“. Aici centrul învăţăturii este nuanţat diferit de cel al lui Pavel, care accentuează mântuirea „numai prin har, fără fapte“. De fapt, între cei doi autori biblici nu există o contradicţie, ci cele două accente se armonizează la un nivel superior, chiar dacă rămân adesea într-o tensiune paradoxală.

Dacă ne uităm apoi la Petru, la Ioan, fiecare are accentele lui specifice, pentru că sunt personalităţi distincte şi pentru că se adresează unor spaţii confruntate cu o problematică diferită. Aşa încât, dacă ne uităm cu atenţie, observăm că există diferenţe între diversele comunităţi cărora li se adresează autorii Noului Testament.

Ce facem noi însă atunci când vrem să studiem, de exemplu, organizarea Bisericii în Noul Testament? De obicei, luăm toate cărţile Noului Testament, le analizăm pe rând şi încercăm să extragem din ele elementele de organizare a bisericii. După aceasta, amestecăm toate elementele observate, le aşezăm într-o structură logică şi spunem că aceasta este concepţia Noului Testament despre organizarea Bisericii.

Eu spun: fundamental greşit! De ce? Pentru că Noul Testament nu ne relevă UN tipar de organizare a Bisericii , ci un număr de tipare de organizare ale Bisericii, din care, în cel mai bun caz, putem extrage un număr de principii general valabile. A le amesteca însă pentru a produce un model absolut este aberant. Ceea ce ne spune Scriptura este că nu există o formă ideală, ci că forma aleasă trebuie să răspundă unor nevoi concrete.

În fiecare cultură în care a prins rădăcini Evanghelia există elemente distinctive, specifice. Din păcate, unii fac din aceste diferenţe pricini de separare. Şi lucrul acesta s-a întâmplat de la început între Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus. În aceste două spaţii Evanghelia a prins rădăcini în forme specifice. Biserica a coexistat în ciuda diferenţelor. Separarea politică a celor două spaţii, dar şi elementele lingvistice specifice – latine în Apus, greceşti în Răsărit, au dus la o distanţare tot mai mare între ele, astfel încât în 1054 anatemizarea reciprocă de către Papă şi Patriarhul de la Constantinopol nu a făcut decât să consfinţească o separare ce exista de facto cu multe secole înainte.

Ce s-a întâmplat în 1517, la Reformă, este iarăşi extrem de important pentru noi, care ne considerăm moştenitorii Reformei radicale. Luther a observat stricăciunea Bisericii, atât morală, cât şi doctrinală, şi a încercat să cheme biserica la autoreformare. Intenţia lui Luther, ca şi a lui Calvin mai târziu, nu a fost să producă o schismă. Acest lucru ar fi fost inimaginabil în acele vremuri. Ei au dorit să reformeze Biserica. A rupe unitatea Bisericii era considerat un păcat de moarte, şi prin crezul pe care fiecare creştin îl rostea duminica – „cred în una, sfântă, universală şi apostolică Biserică“ – se afirma această unitate. În ciuda faptului că avusese deja loc o schismă, prin care au luat naştere două biserici ce s-au afurisit reciproc de-a lungul istoriei, încercând totuşi, în acest timp şi în diverse rânduri să refacă unitatea, Biserica continua să afirme unitatea ei de nezdruncinat.

Tragedia a constat în lipsa de înţelepciune a papilor vremii, în aroganţa şi stricăciunea care domina instituţia catolică, pe de-o parte, iar pe de altă parte în încăpăţânarea proverbială a lui Luther. Combinându-se, acestea au dus la o ruptură nefericită. Au mai fost şi motive politice care au dus la această scindare. Principii germani care au dorit să se emancipeze de sub autoritatea papală, au făcut din Luther un purtător de stindard. Astfel, trecerea multora dintre stătuleţele germane la protestantism a fost una pur formală şi fundamentată politic. Se poate reproşa Reformei că oamenii nu au trecut la protestantism printr-o decizie personală, ci au avut loc convertiri formale, care nu au antrenat întotdeauna o schimbare a mentalităţilor. Tocmai de aceea au apărut anabaptiştii şi ceilalţi radicali protestanţi, care au încercat, mai bine sau mai rău, să ducă la bun sfârşit ceea ce n-au făcut reformatorii.

Astăzi, după mai mult de cinci veacuri, Biserica Romano-Catolică a realizat situaţia şi şi-a făcut “mea culpa”, recunoscând faptul că excomunicarea lui Luther a fost o greşeală. Ea a înţeles că dacă Biserica ar fi reuşit să conţină acea încercare de reformare, ea s-ar afla astăzi într-o stare mult mai bună decât se află prin scoaterea acesteia în afară

În concluzie, deosebirile între catolici şi reformaţi nu au fost la început puternic dogmatice, ci ele s-au adâncit cu trecerea vremii. Reformatorii înşişi au sperat tot timpul că unitatea bisericii se va reface. Ori aceasta contrastează foarte acut cu mentalitatea noastră actuală, care este aceea a unei fragmentări nonşalante. Astăzi, când doi fraţi dintr-o biserică se ceartă serios, de multe ori unul dintre ei pleacă, luând cu sine şi pe alţii, pentru a forma o nouă biserică. Iar dacă disensiunea este gravă şi fratele se enervează suficient de tare, va găsi o justificare pretins teologică poziţiei sale şi nu peste mult timp vom avea de-a face cu o nouă confesiune.

Aceasta este tragedia istoriei noastre, iar eu cred că prin această a doua schismă s-a deschis o veritabilă cutie a Pandorei. Astăzi, noi, urmaşii Reformei, ne fragmentăm permanent şi considerăm chiar că aceasta este una dintre calităţile noastre şi o dovadă de veritabilă dinamică spirituală. După mine însă, aceasta este cea mai mare plagă a spaţiului protestant. Avem la ora actuală în lume peste 10.000 de confesiuni creştine, dacă nu cumva s-a ajuns la mult mai mult decât atât. Pe bună dreptate, lipsa noastră de unitate este cea mai mare pricină de poticnire pentru cei din jurul nostru.