În contextul politic american se discută din nou la nesfârșit despre legitimitatea și uneori chiar necesitatea afișării celor Zece Porunci pe pereții școlilor publice și ai clădirilor guvernamentale din America, ca expresie a faptului că aceasta este o „țară creștină” (numai Dumnezeu știe ce-o fi însemnând asta).
Acest lucru m-a făcut să mă întreb de ce vor ei să afișeze cele Zece Porunci mai degrabă decât Fericirile. Iată care este opinia mea despre acest lucru, pornind de la modelul fr. Richard Rohr al „celor două jumătăți ale vieții”.
Din această perspectivă, sugerez că cele Zece Porunci, și Legea în general, sunt realități din „prima jumătate a vieții”. Ele sunt necesare, dar insuficiente pentru o viață plenară. Sunt o bună școală pentru disciplinele necesare în viața matură, dar a rămâne la nivelul lor înseamnă sărăcie spirituală. Ele sunt paidagogos (Gal 3:24), sclavul care îl împiedică pe școlar să se rătăcească atunci când umblă pe calea cunoașterii.
De asemenea, cred că scopul lor este NU să ne facă mândri de performanțele noastre morale, ci, mai degrabă, atunci când sunt înțelese corect, să ne ducă la disperare, cu privire la totala noastră incapacitate de a trăi la nivelul desăvârșirii lui Dumnezeu, și astfel să ne arunce în mâinile harului său.
Fericirile, pe de altă parte, sunt, în opinia mea, „realități din a doua jumătate a vieții”. Ele sunt expresii care au de-a face cu ceea ce spune Isus când afirmă: „ați auzit spunându-se… – adică, asta spune Legea”, dar „eu vă spun… – adică, iată Fericirile”. Ele nu neagă poruncile, ci le integrează și ne duc dincolo de ele, către „viața din belșug” (Ioan 10:10)
Persona 