Andrei Gaitanaru – Initiafrica pentru familie

Andre Gaitanaru a publicat recent, pe platforma Contributors, un text foarte consistent, legat de initiativa asa-numitei Aliante pentru Familie, privind modificarea Constitutiei in sensul definitiei familiei ca uniunea intre un barbat si o femeie.

Redau mai jos citeva fragmente semnificative din acest text, care incearca sa sugereze necesitatea unei dezbateri reale, pe argumente, in legatura cu aceasta initiativa (sublinierile cu aldine imi apartin).

* * *

Proiectul de modificare a modului în care este definită familia în cadrul Constituției, susținut de mai multe Biserici creștine, a fost o greșeală. Nu susțin acest lucru în pofida faptului că sunt ortodox, ci tocmai pentru că sunt unul sau, cel puțin, pentru că încerc să fiu unul. Ceea ce înseamnă că mă străduiesc să cunosc pe cât pot de bine tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii și să o interiorizez prin intermediul vieții bisericești. …urmărind chestiunea schimbării modului în care familia este definită în Constituție, am ajuns treptat la concluzia că Inițiativa a pornit de la o îngrijorare legitimă pentru modul în care Creștinismul înțelege lumea, dar a sfârșit prin a acționa pe coclauri străine acestuia.

Pot creștinii să impună la nivelul Constituției o definiție a familiei și a căsătoriei conformă antropologiei creștine? Dacă ne grăbim să spunem că da, ar trebui să ne întrebăm atunci de ce nu mergem ceva mai departe. De ce, de pildă, creștinii ortodocși nu ar cere scoaterea în afara legii a celorlalte culte. În fond, conform Ortodoxiei, la noi este învățătura cea dreaptă. Celelalte confesiuni sunt, ca atare, mai mult sau mai puțin heterodoxe. Iar alte culte sunt de-a dreptul erezii. Câtă vreme avem majoritatea, de ce să nu impunem restrângerea conceptului de „cult” conform învățăturii ortodoxe? Avem o lege a cultelor?! A se slăbi! O modificăm și pe ea. Sau putem să o luăm invers. Ce s-ar întâmpla dacă creștinii ar fi minoritari în România, iar o majoritate atee ar decide să adauge în Constituție faptul că Dumnezeirea este o plăsmuire a minții? Ce ne-ar mai putea proteja în acel context? Singura noastră pavăză ar fi tocmai canonul constituțional care filtrează prin intermediul legilor sale deciziile majorității din cadrul unei democrații.

Pentru Stat cununia înseamnă punerea sub protecția legii a relației dintre două persoane, de la bunuri comune până la sentimente reciproce strict subiective. Această definiție este una funcțională pentru orice cetățean al României, fără excepție. Pentru Ortodoxie cununia este o Taină care semnifică uniunea dintre două persoane de sex opus în fața lui Dumnezeu, împlinită de Dumnezeu și al cărei scop este realizarea la nivel personal a unei alte Uniuni cu Însuși Dumnezeu. Obiectivul ei principal nu este acela de a legitima juridic un fel de parteneriat sexual sau emoțional între două persoane. Ci este acela de a deschide una dintre cele două căi de luptă împotriva avatarurilor egocentrismului, monahismul sau mariajul. Această definiție este una care ține doar pentru creștini și numai pentru aceștia, fără a putea fi impusă celor care nu au nici o legătură cu orizontul creștin de înțelegere a lumii.

Dar de ce nu ar putea un creștin să le impună altora ceea ce el știe că este mai bine chiar și pentru ei?

Pentru că dacă face acest lucru, creștinește vorbind, tocmai a părăsit Creștinismul. Ceea ce tocmai a sacrificat este libertatea, condiția fundamentală a relației cu altcineva și a relației cu Dumnezeu. Atunci când vorbim despre Cununia civilă, nu îi poți obliga pe ceilalți să adere la înțelegerea ta asupra lumii și asupra scopului acestei vieți. Nu-l poți obliga pe un altul care nu are o relație cu Dumnezeu sau care nu are același gen de relație cu divinitatea să accepte o definiție a căsătoriei și familiei care presupune ascensiunea spre dumnezeire.

…cununia religioasă și familia creștină nu sunt și ele… o altă cale de aprofundare a relației cu Dumnezeu? Nu implică și asumarea acestei căi libertatea fiecărei persoane? Și, dacă admitem asta, cum putem impune în Constituție o definiție Creștină a familiei?! Răspunsul este simplu: în lipsa unei pastorații vii și lucide, sensurile Tradiției zac aruncate la colțul uitării, în timp ce secularismul face ravagii prin conștiința credincioșilor.

…atunci când te opui unui contract civil între două persoane de același sex, spunând că nu poate fi numit „familie”, fie omiți faptul că este avută în vedere o altă definiție a familiei, care nu presupune vreo relație cu divinitatea, fie ai uitat tu însuți că, potrivit Ortodoxiei, în cazul căsătoriei și familiei nu este vorba despre un contract juridic între două persoane, ci despre un drum în doi către Dumnezeu. Și că Tradiția Părinților Bisericii ne spune că, la fel ca orice drum, și acesta presupune o metodologie, cerința heterosexualității fiind parte a acesteia.

Să ne amintim ceea ce am uitat și să ieșim din moțăiala creștinismului de salon. Creștinismul nu este acomodant, ci este un scandal pentru această lume. Acum două mii de ani, câțiva tineri care îl urmau pe Iisus, fiul lui Iosif și al Mariei, au strigat lumii că El este Hristosul, adică Dumnezeu făcut trup. O spuneau trântind de pământ comoditatea fariseică a credinței, amendând suficiența burgheză a preoției care nu mai are nevoie de Dumnzeu, biciuind negustorii sfințeniei.

pentru Creștinism, în ciuda aparențelor și surprinzător pentru majoritatea creștinilor, căsătoria este o cale de unificare, o altă formă de monahism. Ceea ce îi este propriu monahismului poate funcționa și în interiorul vieții de familie. Practica ascultării, ca prețuire a voii celuilalt, și nu ca hatâr sictirit sau ca supușenie defensivă, poate fi asumată în mod reciproc de soț și soție. Călăuzirea duhovnicească oferită de un Părinte cu discernământ este și ea obligatorie. Ca în cazul călugăriei instituționale, rugăciunea, posturile și înțelegerea textelor tradiției sunt și ele de aprofundat treptat și cu stăruință, întotdeuana adecvate contextului de viață.

Singura diferență marcantă este aceea că viața de familie, față de monahismul ca instituție, nu pune între paranteze sexualitatea. Însă ceea ce scapă de obicei atenției este faptul că și pentru monahi, și pentru laicii care trăiesc în lume, sexualitaeta este înțeleasă la fel. Diferă doar modul în care ea este abordată. Or, tocmai de înțelegerea acestei gestionări depinde priceperea motivului pentru care, potrivit creștinismului, homosexualitatea este o aprindere a firii trupești, iar familia homosexuală un oximoron.

Incepând cu zorii modernității și până în prezent, spiritul secularismului înaintează și transformă lumea fără încetare. Uneori a fost bine, alteori, nu. Iar secularismul nu este impus prin cabale politice și aranjamente hegemonice. Ci este rodul unei prezențe consistente în agora ideilor, pe piața dezbaterilor publice. Or, trebuie spus, de cel puțin cinci sute de ani creștinismul a cam fost absent de pe această arenă. Nu pentru că a fost constrâns, ci pentru că a ajuns pe mâna unor adormiți care s-au obișnuit cu protecția pe care puterea lumească a oferit-o Bisericii. Efectul a fost o stare generalizată de somnolență și o lene civică, pastorală și misionară de care Sfântul Apostol Pavel probabil că ar fi fost stupefiat. Mai toți creștinii au devenit niște misecuviniști pufoși care strigă după protecția statului atunci când ceva le spune că lumea merge într-o direcție mult prea străină lor.

Complicitatea politică dintre Stat și Biserică nu mai ține, oricât de multe aranjamente electorale ar fi făcute între politicieni și ierarhi. Motivul fiind chiar acela că spiritul secular modifică încet, încet profilul alegătorului. Ierarhii Bisericii ar trebui să observe că terenul acomodării politice este pierdut, pas cu pas, chiar în timp ce vorbim despre acest subiect. Și că, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, Biserica își va pierde dramatic această susținere. În această situație cred că singura soluție, cea autentică, care a întârziat de prea multă vreme, este trezirea din starea de adormire, reaprofundarea sensurilor tradiției și comunicarea vie a acestora în spațiul public. Adică exact ceea ce nu se întâmplă în zilele noastre.

Spiritul secularismului face ravagii în conștiința credincioșilor. Lacunele pastorale și catehetice ale Bisericii nasc arătări din ce în ce mai străine față de narațiunea creștină. Inițiativa pentru Familie a strâns trei milioane de autografe care certifică faptul că semnatarii nu disting între un sens juridic, secular al familiei și un altul mistagogic. Dacă noi, creștinii, ne mai și mândrim cu faptul că am strâns milioane de semnături care atestă confuzia între două sensuri omonimice ale căsătoriei și ale familiei, înseamnă că avem o problemă serioasă. Una care nu poate fi tratată decât prin cultivarea unei conștiințe creștine prin revenirea la sensurile profunde ale Tradiției.

La final, mi se va răspunde, poate, că Inițiativa a avut ca scop blocarea unei pretenții ulterioare de adoptare a copiilor în interiorul unor familii homosexuale. Sigur, conform viziunii creștine pe care și eu o împărtășesc, perspectiva poate fi îngrijorătoare din cauza abuzurilor, lipsurilor sau nefericirilor emoționale pe care aceștia le-ar putea trăi. La fel cum se întâmplă deja, sub felurite forme, în sânul familiilor heterosexuale. Dar, oare, nu ar trebui să lăsăm instituțiile statului să își facă traba la fel cum ar trebui să și-o facă și în cazul oricărei forme de abuz la care este supus un copil într-o familie heterosexuală? Mai mult, nu cumva ar trebui să pledăm și să argumentăm pentru ceea ce noi considerăm ca fiind normalitate în creșterea unui copil, fără a aștepta o instituționalizare a acestui tip de adopție care se va întâmpla ori ba?

Nu ar trebui să fim mai vocali și în ceea ce privește variile forme de abuz care fac în fiecare zilnic ravagii, fizic și psihic, atât în familiile heterosexuale, cât și în instituțiile de învățământ preuniversitar? Discutarea acestui ultim aspect merită cu siguranță o abordare aparte. Până când aceasta se va întâmpla rămâne clar faptul că, deși Biserica are credincioși vii și activi, prea mulți dintre aceștia sunt adormiți. Și că ar fi bine să ne trezim înainte de a cădea din spațiul public în catacombele minții.

(Puteti citi AICI intregul text.)

* * *

Andrei Gaitanaru

Andre Gaitanaru este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu o Lucrare de Diplomă intitulată Dublul discurs apofatic. 2002-2003: absolvent al programul de masterat al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu o dizertaţie intitulată De-numirea numelor divine. Statutul numelor divine în cadrul Corpusului Areopagitic. Din 2003 până în prezent: doctorand al programului de studii doctorale al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, înscris cu o teză intitulată „Problema relaţiei dintre rostire alegorică şi discurs filosofic în teologia bizantină”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s