Interviu cu Rodica Mocan – despre Vietnam şi alte cele – 1

Danut Manastireanu (DM) – Rodica, înainte de a discuta despre tema acestui interviu, ultima ta călătorie în Vietnam, aş vrea să te rog să ne spui câte ceva despre tine şi familia ta.

Rodica Mocan (RM) – Sunt mulţi ani de când, cu mândrie, mă prezint ca fiind soţia lui Liviu Mocan, sculptor. Totuşi, cei care mă cunosc, nu se plâng că nu as avea propria personalitate – mai degrabă, dimpotrivă! Avem trei copii minunaţi şi, de curând, o nora pe măsură. Emma, fiica noastră este studentă în ultimul an într-un program de master în studii de teatru şi film, scrie spumos (de altfel chiar şi tu i-ai promovat Balta de idei, blogul ei de pe blogspot) şi trăieşte frumos. Paul, proaspăt căsătorit cu Ligia, munceşte din greu în propria firma de sisteme de sunet, în timp ce îşi finalizează studiile de business. David este elev în clasa V-a la Liceul de muzica, studiază cornul, deşi îl pasionează Michael Jackson şi jazzul.

Din punct de vedere profesional, sunt lector la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, unde m-am specializat pe multimedia şi studiul aplicaţiilor noilor tehnologii media în diferite domenii. în cadrul unui centru de lifelong learning încerc sa promovez importanta dezvoltării competentelor de baza, care sunt necesare pentru a fi competitiv şi a avea succes în societatea bazata pe cunoaştere, competenţe cunoscute şi sub numele de lifelong learning.

Cred puternic în importanta folosirii “darurilor” pe care le are fiecare pentru ajutorarea altora, daruri care, cultivate, devin competenţe. în ultimii ani am activat ca voluntar în bordul unor organizaţii, cele mai importante fiind Habitat pentru Umanitate şi World Vision.

DM –Haide să mai adăstăm puţin în spaţiul autobiografic. Aş vrea să te rog să ne spui câte ceva despre dimensiunea creştină a vieţii tale (etape, influenţe, aşteptări) şi mai ales despre felul în care aceasta amprentează viaţa ta profesională.

RM – Hm, grea întrebare. Mi-ai dat ceva de gândit. Nu pentru că nu aş sti ce cred, ci pentru că ceea ce sunt astăzi este rezultatul unui întreg şir de influenţe. Şi nu cred ca procesul s-a terminat. Dar voi încerca să arăt unde sunt azi.

Şirul influenţelor începe în familia mea. Crescând într-o familie creştină evanghelică, şi fiind a patra generaţie de creştini baptişti, nu am prea avut de ales. Nu pentru că noi baptiştii trebuie să devenim automat ceea ce sunt părinţii noştri, ci pentru că a fost imposibil să rezist exemplului de viata pe care l-am avut în familie, atât în părinţi, cât şi în bunici şi chiar străbunici. Am hotărât că vreau şi eu să trăiesc la fel umblarea mea cu Dumnezeu şi m-am integrat în biserica din Cluj, biserică ce începuse să se întâlnească în casa străbunicilor mei, la începutul anilor ’20 (secolul trecut, evident). Au trecut 30 de ani de atunci şi continui să mă străduiesc a urmări valorile morale creştine. Îmi place să cred că ascultarea de Dumnezeu ocupă un loc central în viaţa mea.

Am avut parte şi de influenţa unor oameni care ne-au învăţat cum să iubim, să căutăm şi să adâncim cunoaşterea noastră de Dumnezeu. Am ţinut aproape de alţi creştini care aveau valori comune. Ne-am crescut copiii împreună şi am făcut scut unii în jurul altora, astfel că am făcut faţă mai bine ultimilor 20 de ani, care, cred eu, au fost mai grei chiar decât anii comunismului.

Am şi călătorit mult. Astfel am avut ocazia să vad creştini din multe alte ţări şi am început să înţeleg că modul de raportare la Dumnezeu este tot atât de divers cât este natura umană. Printre cele mai înălţătoare experienţe din viaţa mea se numără: o slujba intr-o biserica catolica de oameni de culoare din sudul oraşului Chicago, unde slujea un preot alb; o experienţă deosebită într-o biserică evanghelică hispanică din Manhattan, New York, unde am auzit cele mai înălţătoare imnuri din viaţa mea; o slujbă catolică intr-o biserica din Manama, Bahrain, unde majoritatea erau expatriaţi indieni sau din alte părţi ale Asiei şi unde nu am putut identifica diferenţe fata de o slujbă evanghelică; m-am simţit ca acasă. în Australia însă, în biserica baptistă română, m-am simţit ca acasă în anii ’70. Am ieşit un pic tristă.

Toate astea m-au învăţat să fiu mai deschisă în raportarea mea la divinitate. Dumnezeu nu poate fi închis în cutia mea decât pentru mine. Cel de alâturi are dreptul să se exprime aşa cum simte el, iar eu am datoria să-l iubesc tocmai pentru că e altfel. Totuşi, îmi dau seama că acesta nu este un discurs popular în mediul nostru evanghelic şi nu prea mă înghesui să-l susţin.

Mediul în care lucrez este deschis ideilor. Am frecvente discuţii despre credinţă şi valori cu colegii (mai ales din străinătate). E drept, am fost uneori ţinta unor ironii colegiale, dar am avut parte şi de aprecierea lor. La un moment dat, dintr-un grup de 5-6 persoane, toţi profesori de nivel universitar, s-a constatat că sunt singura care am 25 de ani de căsătorie cu acelaşi bărbat. Deşi se glumea, una dintre colege mi-a spus cu cea mai mare seriozitate: “Ăsta este un lucru pe care trebuie să-l preţuieşti, căci este unic şi nu poate fi înlocuit cu nimic”. Cred cu toată tăria că are dreptate. Încerc să fiu transparentă în ce priveşte valorile mele şi sper că am avut influenţă asupra studenţilor mei. Dacă nu altfel, măcar atunci când au văzut că la 37 de ani mai fac un copil (al treilea) ştiu ca le-am atras atenţia.

(Fotografii de Carina Roels.)

Advertisement