Confesiunea de la Westminster – text complet

Confesiunea de la Westminster6

Traducere, Mircea Mitrofan.

Confesiunea de la Westminster –33 – Despre Judecata de pe urma

Capitolul XXXIII. Despre Judecata de pe urmă

1. Dumnzeu a hotărât o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin Isus Cristos, căruia Tatăl I-a dat toată puterea şi judecata. În ziua aceea vor fi judecaţi nu numai îngerii cei căzuţi, ci toţi oamenii care au trăit pe pământ vor apărea şi ei în faţa scaunului de judecată al lui Cristos ca să dea socoteală de gândurile, cuvintele şi faptele lor şi să primească judecata după cele făcute în trup, fie bine, fie rău. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –33 – Despre Judecata de pe urma”

Confesiunea de la Westminster –32 – Despre starea oamenilor dupa moarte si invierea mortilor

Capitolul XXXII. Despre starea oamenilor după moarte şi învierea morţilor

1. După moarte, trupurile oamenilor se întorc în ţîrână şi putrezesc, dar sufletele lor, care nici nu mor şi nici nu dorm, având o existenţă nemuritoare, se întorc imediat la Dumnezeu, care le-a dat. Sufletele celor neprihăniţi sunt făcute apoi desăvârşite în sfinţenie şi sunt primite în cerurile preaînalte, unde privesc faţa lui Dumnezeu în lumină şi în glorie, aşteptând deplina răscumpărare a trupurilor lor. Sufletele celor răi sunte aruncate în iad, unde rămân în chinuri şi întuneric total, fiind ţinuţi pentru judecata zilei celei mari. Scriptura nu recunoaşte nici un alt loc, în afară de acestea două, pentru sufletele separate de trupurile lor. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –32 – Despre starea oamenilor dupa moarte si invierea mortilor”

Confesiunea de la Westminster –31 – Despre sinoade şi concilii

Capitolul XXXI. Despre sinoade şi concilii

1. Pentru o mai bună conducere şi pentru continua edificare a bisericii este bine să existe adunări ca acelea care se numesc în mod obişnuit sinoade sau concilii.[1]

2. După cum magistraţii pot convoca în mod legitim un sinod al slujitorilor Bisericii şi a altor persoane potrivite pentru aceasta, în scop de consultare şi sfătuire în probleme de religie, tot astfel, dacă magistraţii sunt duşmani deschişi ai Bisericii, slujitorii lui Cristos, în virtutea slujbei lor, se pot întâlni ei înşişi, sau împreună cu alte persoane persoane demne (potrivite, abilitate?), delegate de bisericile lor, în astfel de adunări. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –31 – Despre sinoade şi concilii”

Confesiunea de la Westminster –30 – Despre disciplina bisericeasca

Capitolul XXX. Despre disciplina bisericească

1. Domnul Isus, ca Rege şi Cap al Bisericii Sale, a rânduit în cadrul ei o conducere administrată de slujitori ai bisericii, distinctă de cea a autorităţilor civile.

2. Acestor slujitori ai Bisericii El le-a încredinţat cheile Împărăţiei Cerului. Din acest motiv, ei au autoritatea să ţină şi să ierte păcate, să închidă uşa Împărăţiei pentru cel care nu se pocăieşte, atât prin Cuvânt, cât şi prin măsuri disciplinare; şi s-o deschidă păcătoşilor care se pocăiesc prin lucrarea Evangheliei şi prin ridicarea măsurilor disciplinare, după cum este necesar în fiecare caz. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –30 – Despre disciplina bisericeasca”

Confesiunea de la Westminster –29 – Despre Cina Domnului

Capitolul XXIX. Despre Cina Domnului

1. Domnul nostru Isus, în noaptea în care a fost trădat, a instituit sacramentul trupului şi sângelui Său, numit Cina Domnului. El trebuie respectat în Biserica Sa până la sfârşitul veacului, pentru amintirea perpetuă a jertfei Sale în moarte, pentru pecetluirea tuturor beneficiilor morţii Sale pentru credincioşii adevăraţi, pentru hrănirea şi creşterea lor în El, pentru o mai mare dedicare a lor în împlinirea tuturor îndatoririlor pe care le au faţă de El şi pentru o legătură şi o garanţie a comuniunii lor cu El şi unii cu alţii ca membri ai trupului Său mistic. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –29 – Despre Cina Domnului”

Confesiunea de la Westminster –28 – Despre botez

Capitolul XXVIII. Despre botez

1. Botezul este un sacrament al Noului Testament, instituit de Isus Cristos, prin care persoana botezată este admisă în mod solemn în biserica vizibilă. De asemenea, botezul este pentru ea un semn şi o pecete a legămânutului harului, a altoirii în Cristos, a naşterii din nou, a iertării păcatelor, şi a predării sale lui Dumnezeu prin Isus Cristos, pentru a trăi o viaţă nouă. Prin porunca lui Cristos Însuşi, acest sacrament trebuie perpetuat (?) în biserica Sa până la sfârşitul veacului.

2. Elementul exterior folosit pentru aceste sacrament este apa, cu care persoana va botezată în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, de către un slujitor al Evangheliei, chemat la aceasta în mod legitim. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –28 – Despre botez”

Confesiunea de la Westminster –27 – Despre sacramente

Capitolul XXVII. Despre sacramente

1. Sacramentele constituie semne şi peceţi sfinte ale legământului harului, instituite nemijlocit de Dumnezeu, pentru a-L reprezenta pe Cristos şi benficiile aduse de El şi pentru a confirma relaţia noastră cu El. De asemenea, ele au rolul de a face o distincţie vizibilă între cei care aparţin Bisericii şi restul lumii şi de a angaja pe creştini în mod solemn pentru slujirea lui Dumnezeu în Cristos, conform Cuvântului Său.

2. În fiecare sacrament esxistă o relaţie spirituală, sau unitate scramentală, între semn şi realitatea semnificată [prin el]; aşa se întâmplă că numele şi efectele unuia îi sunt atribuite celuilalt. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –27 – Despre sacramente”

Confesiunea de la Westminster –26 – Despre comuniunea sfintilor

Capitolul XXVI. Despre comuniunea sfinţilor

1. Toţi sfinţii care sunt uniţi cu Isus Cristos, Capul lor, prin Duhul şi prin credinţă, au părtăşie cu El în harul, suferinţele, moartea, învierea şi gloria Lui. Şi, fiiind uniţi unii cu alţii în dragoste, au comuniune unii cu alţii prin darurile şi harurile pe care le au fiecare şi au obligaţia de a îndeplini acele îndatoriri publice şi personale care conduc la binele comun, atât înlăuntru, cât şi în afară. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –26 – Despre comuniunea sfintilor”

Confesiunea de la Westminster –25 – Despre Biserica

Capitolul XXV. Despre Biserică

1. Biserica catolică sau universală, care este invizibilă, este consituită din toţi aleşii care au fost, sunt sau vor fi adunaţi într-un singur [trup], sub Cristos, care este capul ei. Ea este soţia, trupul şi plinătatea Celui care umple totul în toţi.

2. Biserica vizibilă, care este şi ea catolică sau universală, sub Evanghelie, (fără a fi limitată la o naţiune, cum a fost cazul sub Lege), este formată din toţi oamenii din toată lumea care mărturisesc credinţa adevărată, împreună cu copiii lor; este Împărăţia Domnului Isus Cristos, casa şi familia lui Dumnezeu, în afară de care nu există nici o posibilitate obişnuită de mântuire. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –25 – Despre Biserica”

Confesiunea de la Westminster –24 – Despre casatorie si divort

Capitolul XXIV. Despre căsătorie şi divorţ

1. Căsătoria este între un bărbat şi o femeie. Nici bărbatului nu-i este îngăduit să aibă mai multe neveste şi nici femeii nu-i este îngăduit să aibă mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp.

2. Căsătoria a fost rânduită pentru ajutorul reciproc al soţului şi al soţiei, pentru înmulţirea în mod legitim a rasei umane şi a Bisericii printr-o sămânţă sfântă şi pentru prevenirea necurăţiei. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –24 – Despre casatorie si divort”

Confesiunea de la Westminster –23 – Despre autoritatile civile (magistrati)

Capitolul XXIII. Despre autorităţile civile (magistraţi)[1]

1. Dumnezeu, Domnul şi Împăratul suprem al întregii lumi, a rânduit magistraţi civili peste popor, sub autoritatea Lui, pentru gloria Lui şi pentru binele public. În acest scop i-a înarmat cu puterea sabiei, pentru apărarea şi încurajarea celor care sunt buni şi pentru pedepsirea celor care fac răul.

2. Creştinului îi este îngăduit să accepte şi să îndeplinească funcţia de magistrat, atunci când este chemat la această slujbă. În această calitate, el are în special datoria să menţină evlavia, dreptatea şi pacea, în acord cu legile sănătoase ale fiecărei comunităţi. Astfel, în scopul acesta, autorităţile civile pot, acum, sub [dispensaţia] Noului Testament, duce în mod legitim un război pentru cauze drepte şi necesare. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –23 – Despre autoritatile civile (magistrati)”

Confesiunea de la Westminster –22 – Despre juraminte si legaminte îngaduite

Capitolul XXII. Despre jurăminte şi legăminte îngăduite

1. Un jurământ îngăduit (legitim?) este parte a închinării religioase prin care, într-o ocazie potrivită, persoana care jură în mod solemn Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce spune sau promite şi cere să fie judecat după adevărul sau falsitatea jurământului său.

2. Numele lui Dumnezeu este singurul pe care se cuvine să jure oamenii şi el trebuie folosit cu toată teama sfântă şi reverenţa; de aceea, a jura în mod uşuratic sau în pripă pe Numele acela glorios şi grozav, ori a jura pe orice altceva, este un păcat şi trebuie privit ca detestabil. Totuşi, în chestiuni importante şi pe care momentul le impune, jurământul este îngăduit (legitimat?) de Cuvântul lui Dumnezeu atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament; astfel, se cade ca un jurământ legitim, impus de o autoritate legitimă, să fie făcut. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –22 – Despre juraminte si legaminte îngaduite”

Confesiunea de la Westminster –21 – Despre inchinarea crestina si despre ziua Sabatului

Capitolul XXI. Despre închinarea creştină şi despre ziua Sabatului

1. Revelaţia naturală arată că există un Dumnezeu, care deţine domnia şi suveranitatea peste toate, este bun şi face bine tuturor; şi de aceea I se cuvin teama, dragostea, lauda, închinarea, încrederea, slujirea, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Însă, modul de închinare plăcut Dumnezeului celui adevărat este instituit de El Însuşi şi, astfel, limitat de voia Sa revelată, pentru ca oamenii să nu I se închine după imaginaţia şi născocirile lor, sau după sugestiile Satanei, folosind vreo reprezentare vizibilă sau orice altă cale care nu este prescrisă în Sânta Scriptură. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –21 – Despre inchinarea crestina si despre ziua Sabatului”

Confesiunea de la Westminster –20 – Despre libertatea crestina si libertatea de constiinta

Capitolul XX. Despre libertatea creştină şi libertatea de conştiinţă

1. Libertatea pe care le-a câştigat-o Cristos credincioşilor în Evanghelie, constă în eliberarea de sub vina păcatului, de sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu şi de sub blestemul legii morale. Mai constă în eliberarea lor de această lume rea, de sub robia lui Satan şi de sub domnia păcatului, de orice rău cauzat de suferinţe, de boldul morţii, de victoria mormântului şi de condamnarea veşnică; mai constă în accesul liber la Dumnezeu şi în ascultarea de El, nu din robia fricii, ci dintr-o dragoste sinceră, ca a unui copil, şi o minte binevoitoare. Toate acestea au fost împărtăşite şi de credincioşii aflaţi sub Lege; dar în dispensaţia Noului Testament libertatea creştinilor este extinsă mai departe prin eliberarea lor de sub jugul legii ceremoniale, sub care a trebuit să se supună biserica iudaică, printr-o mai mare îndrăzneală în a veni la tronul harului şi prin primirea într-o măsură mai deplină a darului Duhului Sfânt decât au avut parte în mod obişnuit credincioşii de sub lege. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –20 – Despre libertatea crestina si libertatea de constiinta”

Confesiunea de la Westminster –19 – Despre Legea lui Dumnezeu

Capitolul XIX. Despre Legea lui Dumnezeu

1. Dumnezeu i-a dat lui Adam o lege, ca un legământ al faptelor, prin care i-a poruncit, lui şi tuturor urmaşilor săi, o ascultare personală, completă, exactă şi perpetuă; i-a promis viaţa ca rezultat al împlinirii legământului şi l-a ameninţat cu moartea în cazul călcării acestuia şi l-a înzestrat cu puterea şi capacitatea de a-l respecta.

2. Această lege, chiar şi după căderea sa, a continuat să fie regula perfectă a neprihănirii şi, ca atare, a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai în Cele Zece Porunci şi scrisă pe două table de piatră. Primele patru conţineau îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, iar celelelate şase îndatoririle noastre faţă de semeni. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –19 – Despre Legea lui Dumnezeu”

Confesiunea de la Westminster –18 – Despre siguranta harului si a mintuirii

Capitolul XVIII. Despre siguranţa harului şi a mântuirii

1. Deşi oamenii ipocriţi şi ne-născuţi din nou se pot amăgi zadarnic cu false speranţe şi presupuneri fireşti că sunt pe placul lui Dumnezeu şi într-o stare de mântuire, speranţele acestea se vor risipi. Totuşi, cei care cred cu adevărat în Domnul Isus şi Îl iubesc sincer, străduindu-se să trăiască înaintea Lui cu un cuget curat, pot avea în viaţa aceasta certitudinea că sunt într-o stare de har şi se pot bucura în nădejdea slavei lui Dumnezeu; nădejde care nu-i va lăsa de ruşine niciodată. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –18 – Despre siguranta harului si a mintuirii”

Confesiunea de la Westminster –17 – Despre pastrarea sfintilor in har

Capitolul XVII. Despre păstrarea sfinţilor în har

1. Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în Preaiubitul Lui, i-a chemat în mod eficace şi i-a sfinţit prin Duhul Său, nu pot să cadă în totalitate şi pentru utotdeauna din starea aceasta de har, ci ei vor fi păstraţi în el până la sfârşit şi vor fi mântuiţi veşnic. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –17 – Despre pastrarea sfintilor in har”

Confesiunea de la Westminster –16 – Despre faptele bune

Capitolul XVI. Despre faptele bune

1. Faptele bune sunt numai acelea pe care le-a poruncit Dumnezeu în Cuvântul Lui cel sfânt şi nu cele care, fără a fi astfel poruncite, sunt concepute de oameni dintr-o râvnă oarbă, sau sub pretextul bunelor intenţii.

2. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt roadele şi dovezile unei credinţe vii şi adevărate. Prin ele credincioşii îşi manifestă mulţumirea, îşi întăresc chemarea (siguranţa?), îşi edifică fraţii, împodobesc mărturia Evangheliei, astupă gura adversarilor şi glorifică pe Dumnezeu. Căci ei sunt lucrarea Lui, fiind zidiţi în Cristos Isus pentru aceste [fapte bune]; pentru ca, având ca rod sfinţirea, să aibă ca sfârşit viaţa veşnică. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –16 – Despre faptele bune”

Confesiunea de la Westminster –15 – Despre pocainta care duce la viata

Capitolul XV. Despre pocăinţa care duce la viaţă

1. Pocăinţa care duce la viaţă este un har al Evangheliei, iar învăţătura despre ea trebuie proclamată de fiecare slujitor al Evangheliei, împreună cu credinţa în Cristos.

2. Prin ea un păcătos, văzând şi simţind nu numai pericolul, ci şi murdăria şi caracterul odios al păcatelor sale, contrare naturii sfinte a lui Dumnezeu şi a dreptei Sale legi, şi după ce înţelege îndurarea lui Dumnezeu în Cristos pentru toţi cei care se pocăiesc, îşi plânge păcatele şi le urăşte atât de mult încât se întoarce de la toate acestea către Dumnezeu, se hotărăşte şi se străduieşte să umble cu El în toate căile poruncite de El. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –15 – Despre pocainta care duce la viata”

Confesiunea de la Westminster –14 – Despre credinta mintuitoare

Capitolul XIV. Despre credinţa mântuitoare

1. Harul credinţei, prin care aleşii primesc puterea să creadă, în vederea mântuirii sufletelor lor, este lucrarea Duhului lui Cristos în inimile lor şi ea are loc, în mod obişnuit, prin lucrarea Cuvântului; prin care, împreună cu administrarea sacramentelor şi cu rugăciunea, ea creşte şi se întăreşte. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –14 – Despre credinta mintuitoare”

Confesiunea de la Westminster –13 – Despre sfintire

Capitolul XIII. Despre sfinţire

1. Cei care sunt chemaţi în mod eficace şi născuţi din nou, având în ei o inimă nouă şi un duh nou create [de Dumnezeu], sunt în continuare sfinţiţi în mod real şi personal, prin puterea morţii şi înviereii lui Cristos, prin locuirea Duhului Sfânt şi a cuântului Său în ei. Domnia trupului păcatului este distrusă, iar poftele acestuia sunt slăbite şi mortificate tot mai mult, iar credincioşii sunt tot mai vii şi mai întăriţi în orice har mântuitor, întru practicarea sfinţeniei adevărate, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Continue reading “Confesiunea de la Westminster –13 – Despre sfintire”

Confesiunea de la Westminster –12 – Despre infiere

Capitolul XII. Despre înfiere

1. Tuturor celor care sunt îndreptăţiţi Dumnezeu le-a acordat privilegiul, în şi pentru singurul Său Fiu Isus Cristos, să devină părtaşi ai harului înfierii. Prin aceasta ei intră în numărul copiilor lui Dumnezeu, bucurându-se de libertăţile şi privilegiile acestora: Numele Lui este pus peste ei, primesc Duhul înfierii, au acces la tronul harului cu îndrăzneală, sunt făcuţi în stare să strige „Ava – Tată”, sunt înconjuraţi de mila Lui, sunt protejaţi, îngrijiţi şi mustraţi de El ca Tată; dar nu sunt niciodată lepădaţi, ci sunt sigilaţi pentru ziua răscumpărării şi moştenesc promisiunile [Lui], ca moştenitori ai unei mântuiri veşnice.

Confesiunea de la Westminster – 11 – Despre indreptatire

Capitolul XI. Despre îndreptăţire

1. Pe cei pe care Dumnezeu îi cheamă, El îi îndreptăţeşte [(socoteşte neprihăniţi)] de bună voie; nu infuzându-le neprihănire, ci iertându-le păcatele şi prin faptul că îi socoteşte şi îi acceptă ca neprihăniţi: nu pentru vreo lucare făcută în ei sau pentru ceva înfăptuit de ei, ci numai din pricina lui Cristos; nu prin imputarea credinţei în sine, a actului credinţei sau vreunui alt act de ascultare ca pe o neprihănire a lor, ci prin imputarea ascultării şi a satisfacerii [dreptăţii lui Dumnezeu] de către Cristos, ei primind şi odihnindu-se în El şi în neprihănirea Lui prin credinţă. Această credinţă nu vine de la ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 11 – Despre indreptatire”

Confesiunea de la Westminster – 10 – Despre chemarea eficace

Capitolul X. Despre chemarea eficace

1. Pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai pe aceştia, El a binevoit, la timpul stabilit şi acceptat de El, să fie chemaţi în mod eficace, prin Cuvântul şi Duhul Lui, din starea de păcat şi de moarte în care se aflau din fire, la har şi mântuire prin Isus Cristos; luminându-le minţile în mod spiritual şi salvator pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu; înlăturându-le inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoindu-le voinţa şi determinându-i, prin puterea Sa nemărginită, să facă ceea ce este bine; atrăgându-i în mod eficace la Isus Cristos, dar în aşa fel încât ei au venit de bună voie, mişcându-le voinţa prin harul Său.

2. Această chemare eficace îşi are originea numai în harul special şi gratuit al lui Dumnezeu şi nu în vreun lucru pe care El l-ar fi văzut mai dinainte în om, care este în totalitate pasiv în starea în care se află pînă când, trezit şi înnoit de Duhul Sfânt, omul este astfel făcut în stare să răspundă acestei chemări şi să îmbrăţişeze harul oferit şi transmis prin ea. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 10 – Despre chemarea eficace”

Confesiunea de la Westminster – 9 – Despre vointa libera

Capitolul IX. Despre voinţa liberă

1. Dumnezeu a înzestrat voinţa omului cu o libertate naturală care nu este nici forţată, nici determinată, printr-o necesitate absolută a naturii, spre bine sau spre rău.

2. In starea sa iniţială de inocenţă, omul avea libertatea şi puterea să voiască şi să înfăptuiască ceea ce era bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu; totuşi, starea asceasta se putea schimba, astfel că omul putea să cadă.

3. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut în întregime puterea de a voi orice lucru bun care însoţeşte mântuirea; astfel, ca om natural, fiind opus acestui bine şi mort în păcate, nu poate, prin puterile sale, să se întoarcă la Dumnezeu sau să se pregătească pentru aceasta. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 9 – Despre vointa libera”

Confesiunea de la Westminster – 8 – Despre Cristos – Mijlocitorul

Capitolul VIII. Despre Cristos – Mijlocitorul

1. Dumnezeu a binevoit, în planul Lui veşnic, să aleagă şi să rânduiască pe Domnul Isus, Fiul Său cel Unul născut, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, Profet, Preot şi Împărat; Capul şi Mântuitorul Bisericii Sale; Moştenitor al tuturor lucrurilor şi Judecător al lumii; Căruia El I-a dat, încă din veşnicie, un popor care să fie smânţa Lui şi care să fie, prin El, la timpul [portivit], răscumpărat, chemat, justificat, sfinţit şi glorificat.

2. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinităţii, fiind Dumnezeu adevărat şi veşnic, de o substanţă şi deopotrivă cu Tatăl, la împlinirea vremii, a luat asupra Lui natura umană, cu toate proprietăţile ei esenţiale şi cu toate slăbiciunile ei caracteristice, dar fără păcat; fiind conceput prin puterea Duhului Sfânt, în pântecele Mariei, din natura ei. Astfel încât două naturi complete, perfecte şi distincte, dumnezeirea şi umanitatea, au fost unite în mod inseparabil într-o singură persoană, fără schimbare, amestecare sau confuzie. Şi Persoana aceasta este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi, în acelaşi timp, un (singur) Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 8 – Despre Cristos – Mijlocitorul”

Confesiunea de la Westminster – 7 – Despre legamintul lui Dumnezeu cu omul

Capitolul VII. Despre legământul lui Dumnezeu cu omul

1. Distanţa dintre Dumnezeu şi creatura Sa este atât de mare încât, deşi creaturile înzestrate cu raţiune îi datorează ascultarea cuvenită ca Creator al lor, ele n-ar putea ajunge să se bucure niciodată de El, astfel ca El să le fie binecuvântarea şi răsplata, dacă nu S-ar coborâ El Însuşi de bună voie, lucru pe care a binevoit să-l facă exprimându-l sub forma legământului.

2. Primul legământ făcut cu omul a fost un legământ bazat pe fapte, prin care lui Adam i-a fost promisă viaţa şi, în el, întregii posterităţi, cu condiţia unei ascultări perfecte şi personale.

3. Deoarece prin căderea sa omul a devenit incapabil să obţină viaţa pe baza acelui legământ, Domnul a binevoit să facă un al doilea [legământ], numit în mod curent „legământul harului”, prin care El oferă păcătoşilor, fără plată, viaţa şi salvarea prin Isus Cristos, cerând de la ei credinţă în El, pentru a fi mântuiţi; şi promiţând să dea tuturor celor care sunt rânduiţi la viaţă Duhul Său cel Sfânt, prin care să le dea voinţa şi puterea de a crede. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 7 – Despre legamintul lui Dumnezeu cu omul”

Confesiunea de la Westminster – 6 – Despre caderea omului, despre pacat si despre pedeapsa pentru pacat

Capitolul VI. Despre căderea omului, despre păcat şi despre pedeapsa pentru păcat

1. Primii noştri părinţi, fiind seduşi de viclenia şi ispita lui Satan, au păcătuit mâncând din fructul oprit. Dumnezeu a binevoit, după sfatul Lui cel înţelept şi sfânt, să îngăduie acest păcat al lor, rânduindu-L să slujească descoperirii slavei Sale.

2. Prin păcatul acesta ei au căzut din starea de neprihănire şi din părtăşia cu Dumnezeu de la început şi au ajuns astfel morţi în păcat şi cu totul întinaţi în toate facultăţile şi părţile sufletului şi trupului lor.

3. Datorită faptului că ei au fost rădăcina întregii omeniri, vina acestui păcat a fost imputată şi aceeaşi moarte în păcat şi aceeaşi natură coruptă au fost transmise întregii posterităţi, care a descins din ei prin naştere obişnuită. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 6 – Despre caderea omului, despre pacat si despre pedeapsa pentru pacat”

Confesiunea de la Westminster – 5 – Despre providenta

Capitolul V. Despre Providenţă

1. Dumnezeu, marele Creator al tuturor lucrurilor, susţine, îndrumă, dispune (hotărăşte, determină?) şi guvernează toate creaturile, acţiunile şi lucrururile, de la cel mai mare până la cel mai neânsemnat, prin providenţa Sa înţeleaptă şi preasfântă, după preştiinţa Sa infailibilă şi după sfatul liber şi neschimbat al voii Sale, spre gloria înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii şi îndurării Lui.

2. Deşi toate lucrurile se petrec în mod imuabil şi infailibil, după preştiinţa şi hotărârea lui Dumnezeu, care este cauza primordială, prin aceeaşi providenţă El le rândueşte să aibă loc în conformitate cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau întâmplător.

3. Dumnezeu, în providenţa Sa obişnuită, se foloseşte de mijloace, dar este liber să lucreze şi fără ele, peste ele sau împotriva lor, după cum doreşte. Continue reading “Confesiunea de la Westminster – 5 – Despre providenta”