Portret al Gen. Loc. Marin Ilie, fost Rector al Academiei Miitare
Astăzi am primit prin email un mesaj pe care Gen. Loc. Marin Ilie l-a trimis mai multora dintre prietenii săi. Textul este urmat de o postare din decembrie 2017, de pe blogul meu, în care povesteam împrejurările în care l-am cunoscut și apoi l-am reîntâlnit pe domnul Marin Ilie.
Cu permisiunea sa, îl transcriu și aici, cu două precizări importante.
Mai întâi, Domnul General este, ca întotdeauna, mult prea amabil in ceea ce spune despre mine.
În al dolea rând, deși am fost la începutul ani,or 90, timp de un an, pastor part-time al unei biserici baptiste, identitatea mea esențială nu a fost niciodată aceea a unui cleric, ci a unui teolog laic.
Iată aici textul mesajului de care vorbeam mai sus:
Vă trimit mărturisirea Domnului Pastor din Glasgow, Dănuț Mănăstireanu, pentru a combate penibila scuză a celor care au făcut rău că ”așa erau timpurile”! Am fost până în 1989, ateu convins, iar un după un fapt menționat de Domnul Pastor, respectiv întâlnirea cu Vrednicul de Pomenire, Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, mare cărturar, am început studiul Bibliei, pe care l-am încheiat în Mai anul acesta. Nu din porniri religioase l-am apărat pe TR-istul viitor Pastor, ci pentru convingerea că era nedrept tratamentul la care era supus un militar disciplinat, patriot și care respecta Legea! Mi-a rămas cel mai bun și respectat prieten! Corespondăm, ne împărtășim realizările dar și unele neîmpliniri și îl numesc în inima mea ”dragul meu Pastor”!
Cu prietenie,
Marin Ilie
* * *
Urbi et orbi – 1973, Vanju Mare
DanutM, soldat, Vanju Mare, 1973
Urmărind în ziua de Crăciun transmisiunea de la Vatican a mesajului papal urbi et orbi din ziua Crăciunului 2017, care este întotdeauna emoționantă pentru mine (ce să facem, vor spune unii, „un ecumenist va fi întotdeauna un ecumenist!”; la care eu răspund: „amin!”), mi-am adus aminte de un alt Crăciun, de acum exact 44 de ani.
În decembrie 1973 mă aflam într-o unitate militară la Vânju Mare, în Mehedinți, unde făceam armata la termen redus, la intendență, înainte de începerea studiilor universitare economice. Tocmai împlinisem 19 ani. Cele opt luni petrecute acolo au reprezentat una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.
Când am ajuns în unitate, purtam deja asupra mea eticheta unui proscris. Pe dosarul meu scria „baptist”, ceea ce, în limbajul militar comunist se traducea prin „sectant”, „retrograd”, „dușman al patriei”, și altele asemenea. Am fost preluat imediat sub observație de ofițerul de contrainformații, securistul unității militare, care a recrutat imediat câțiva informatori dintre colegii mei (delațiunile lor aveam să le găsesc mulți ani mai târziu, în primul meu dosar de urmărire de la Securitate – au fost în total patru la număr, și care acum se află transcris în întregime pe acest blog – dacă vă interesează, găsiți aceste documente, însoțite de comentarii, dând o căutare după expresia „File I-1065”). Au urmat interogatorii umilitoare, batjocuri („nu avem nevoie de savanți pocăiți în țara noastră”, amenințări („nu vei termina niciodată facultatea”, și multe asemenea.
O singura raza de lumină am avut în tot acest marasm: șeful de stat major al unității militare, locotenentul major Marin Ilie. El a fost singurul care mi-a luat apărarea și nu i-a permis securistului să-și facă mendrele cu mine până la capăt, lucru pentru care îi sunt și acum extrem de recunoscător.
Peste ani, după 1989, spre surprinderea mea, într-o duminică dimineață, chiar înainte de a pleca la biserică, aveam să primesc un telefon. Vocea de la celălalt capăt al firului mi-a spus: „Sunt general Marin Ilie. Știți despre cine este vorba?” Am rămas înmărmurit. Fostul locotenent major, acum general în retragere, pensionat din înalta poziție de Rector al Academiei Militare, mi-a povestit, pe scurt, pelerinajul lui spiritual, de la agnosticism la o credință vie și coerent articulată. Rolul de declanșator l-a jucat o Biblie primită în dar de la Mitropolitul Nestor Vornicescu, pe când era, cu ceva timp înainte de 1989, Comandant al Armatei a treia, la Craiova. De atunci înainte, până astăzi, primesc din când în când, fie un email, fie un mesaj pe Messenger, cu aprecieri care mă fac să mă simt prea mic pentru un om atât de mare, și încurajări în slujirea creștină în care sunt implicat. Texte din Scriptură sau citate din Sfinții Părinți adaugă greutate cuvintelor sale. Am realizat mai apoi prestigiul extraordinar de care se bucură între militari și nemilitari acest om excepțional (unii dintre nenumărații lui admiratori îl numesc „cel mai titrat ofițer al Armatei Române”).
Acest episod, pe care nu se putea să nu-l amintesc, vorbind de timpul petrecut în armată, este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit vreodată de la Dumnezeu. Sper să mă ierte domnul Marin Ilie pentru faptul că, de fiecare dată când povestesc acest episod incredibil prietenilor mei, și am făcut-o de zeci și zeci de ori, în numesc „generalul meu”. Desigur, nu este doar al meu. El este mai întâi al familiei sale, apoi al tuturor recruților și ofițerilor care au slujit sub bastonul lui, și în chip suprem, al Armatei Române. Dar, din pricina acestei mici istorii, cred că pot spune că el este, și rămâne, și „generalul meu”.
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc aici. Spre sfârșitul lui decembrie 1973 eram deja de aproape trei luni departe de casă și singurătatea, din pricina lipsei de comuniune cu comunitatea eclesială era sfâșietoare. Nu aveam voie să avem la noi Biblii (abia după Anul Nou avea să-mi aducă un unchi un mic Nou Testament, pe care l-am introdus pe furiș în unitate și pe care l-am ascuns după un tablou în sala în care făceam cursurile; în ziua în care am plecat definitiv din unitate, am mers să-l recuperez, dara sala era încuiată, așa încât a trebuit să-l abandonez; m-am întrebat adesea cine oare l-o fi găsit). De asemenea, nu aveam voie nici să participăm la slujbe religioase, mai ales în uniformă.
După ce se dădea stingerea, pe la 9.30pm, mă apucam de scris, în camera furierilor, în care câțiva olteni fumau ca niște turci, cele 3-5 scrisori pe care le trimiteam zilnic – a fost singurul mijloc prin care mi-am putut păstra, cât de cât, sănătatea mentală în nebunia de acolo, spre disperarea securistului, care trebuia sa le citească. Dintre acestea, una era adresată viitoarei mele soții, Mihaela, căreia i-am scris zilnic în cele 8 luni de armata. Spre invidia colegilor mei, în fiecare zi primeam, ca răspuns, 2-3 scrisori (cine știe câte dintre ele fuseseră oprite de securist!).
În vremea aceea, nu-mi amintesc exact prin ce împrejurări, am obținut un mic aparat de radio, cu o casca primitivă. Nici nu știu cum am reușit să-l dosesc ca să nu fie găsit la desele controale care se făceau la valizele de lemn cu care veniserăm cu toții de acasă. Cu ajutorul acelui aparat de radio, după ce mergeam la culcare, cu pătura trasă peste cap, și cu casca la ureche, ascultam muzică și programe de știri. Ba chiar, uneori, reușeam, cu greu, să ascult emisiuni transmise de Vocea Americii. Evident, acest lucru era interzis, și riscul era mare. Dar eu eram deja veteran. Împreună cu tatăl meu, ascultam Vocea Americii și Europa liberă încă de la vârsta de cinci-șase ani. Dacă eram prins, puteam plăti cu zile bune de arest. Cel puțin, dacă nu mult mai mult. Din fericire, m-a ferit Dumnezeu.
În noaptea ce 25 decembrie eram în dormitorul în care se odihneau aproape o sută de „teriști” (soldați cu termen redus), cu pătura trasă peste cap, și cu radioul deschis și cu căștile la urechi, încercând să prind vreo emisiune religioasă. Și, deodată, spre marea mea bucurie, am reușit să „prind” Vocea Americii, care transmitea, de la Vatican, înregistrarea ceremoniei urbi et orbi, care avusese loc la amiaza acelei zile. Nu vă pot spune cu câtă bucurie am ascultat atunci mesajul papei Paul al VI-lea, care a fost pentru mine mai mult decât o sută de predici, și cât de mișcat am fost să aud, la sfârșit, urarea papală „Crăciun fericit”, în multe limbi, dar și în limba română. Nimeni nu-mi făcuse urări de Crăciun în ziua aceea sau în cele precedente, căci nu era politically correct. Și, iată, în compensare, mi-am primit urarea de Crăciun chiar din gura Papei.
Și-am încălecat pe-o șea, și v-am spus povestea mea. 🙂
Să aveți și voi un Crăciun de poveste, oriunde v-ați afla.
Persona 