Richard Rohr – The Christian and the Spirit

A Christian is someone who is animated by the Spirit of Christ, a person in whom the Spirit of Christ can work. That doesn’t have to mean that you consciously know what you are doing, or that you even have to know. As Paul said to the Athenians, “You have been worshiping ‘the Unknown God’ without even knowing it” (Acts 17:23).

Then again in Matthew 25, the dead say, “When have we seen you hungry? When have we seen you thirsty?” and the Eternal Christ says, “Because you did it for these little ones, you did it for me.” They did not know, consciously; they just did what they were inspired to do. Continue reading “Richard Rohr – The Christian and the Spirit”

Richard Rohr on the Untamed Spirit

The day of Pentecost frees the apostles to believe in a God who is actively involved in their lives and no longer a mere intellectual belief. The Holy Spirit has become wind, fire, joy, excitement, universal shareability, and not just another boring Sabbath obligation or more commandments to obey. Notice how all the metaphors of Spirit presence are dynamic, alive, moving, and universal. Continue reading “Richard Rohr on the Untamed Spirit”

Benedict XVI – Spe salvi – fragment de Crăciun

magi-catacombs.jpg

Pavel ilustrează problematica esenţială a religiei de atunci în mod absolut adecvat, atunci când contrapune vieţii „după Cristos” o viaţă sub domnia „elementelor cosmosului” (Col 2,8). În această perspectivă un text al sfântului Grigore din Nazianz poate să fie iluminator. El spune că în momentul în care magii conduşi de stea l-au adorat pe noul rege Cristos, a venit sfârşitul astrologiei, pentru că de acum stelele se rotesc conform orbitei fixate de Cristos[1]. De fapt, în această scenă este răsturnată concepţia de atunci despre lume care, în mod diferit, este din nou în culmea gloriei şi astăzi. În definitiv, nu elementele cosmosului, legile materiei, conduc lumea şi pe om, ci un Dumnezeu personal conduce stelele, adică universul; nu legile materiei şi ale evoluţiei sunt ultima instanţă, ci raţiunea, voinţa, iubirea – o persoană. Şi dacă noi cunoaştem această persoană şi ea ne cunoaşte pe noi, atunci într-adevăr puterea implacabilă a elementelor materiale nu mai este ultima instanţă; atunci nu suntem sclavi ai universului şi ai legilor sale, atunci suntem liberi. O atare conştiinţă a determinat în antichitate spiritele sincere la căutare. Cerul nu este gol. Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cazualităţii materiei, ci în toate şi în acelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca iubire[2].


[1] Cf. Poemi dogmatici, V, 53-64 : PG 37,428-429.[2] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1817-1821.