Interviu: Partea a IX-a – Evanghelicii şi contextul social românesc

Andrei Ivan – Care sunt particularităţile societăţii româneşti de care trebuie să ţină seama bisericile evanghelice?

Dănuţ Mănăstireanu – În primul rând, este vorba de faptul că avem de-a face cu o societate orientală, influenţată puternic de ortodoxie, chiar dacă limba pe care o vorbim este de origine latină. Prin limbă am fi mai aproape de spiritul italienilor, al francezilor şi al spaniolilor, care sunt în majoritate catolici. Spiritualitatea noastră însă este profund influenţată de gândirea, de teologia şi de spiritualitatea ortodoxă. Aşa fiind, nu cred că noi putem avea un impact real în societatea românească dacă importăm în mod mecanic structuri, tipare, şi abordări teologice şi liturgice din spaţiul evanghelic occidental, care s-a născut şi s-a dezvoltat mai degrabă în dialog cu catolicismul şi reforma magisterială. Avem nevoie să ţinem cont în acest sens de faptul că societatea românească este influenţată în chip major de lumea răsăriteană, care este mai degrabă relaţională decât raţională. Deci, dacă vom construi instituţii eclesiale preponderent pragmatice şi mai puţin relaţionale, acestea vor fi percepute ca structuri străine spiritului românesc şi vor fi respinse de ansamblul culturii, pentru că vor fi privite ca ceva nepotrivit pentru mentalul românesc. De asemenea, structurile eclesiale care are o dominantă excesiv activistă, dar sunt caracterizate în prea puţină măsură de dimensiunea reflexivă, nu pot fi atrăgătoare, nu poate răspunde aşteptărilor omului religios răsăritean, pentru care religiozitatea implică un anume grad de reflecţie, şi de asemenea de asceză. Când ieşi într-o biserică americană, lumea te întreabă „did you have fun“? Întrebarea aceasta sună absolut şocant pentru o ureche răsăriteană. Ca român, nu te duci la biserică să ai fun, să te distrezi; te duci la acolo ca să te întâlneşti cu Dumnezeu şi cu surorile şi fraţii tăi, să vorbeşti cu Dumnezeu în rugăciune, şi să te căieşti de păcatele tale. Religiozitatea presupune pentru un răsăritean prezenţa dimensiunii ascetice, a negării de sine. Desigur, aceasta nu exclude faptul, mai degrabă raţional, că poţi să ai acolo o revelaţie, că se poate să-ţi vorbească Dumnezeu, prin predică sau în orice alt fel. Datorită influenţei ortodoxiei şi felului în care ea formează orizontul de aşteptare spirituală a românului, fără dimensiunea reflexivă, experienţa religioasă va fi percepută ca fiind străină de spiritul românesc.

Advertisement

Interviu: Partea a VII-a – Angajarea socială a evanghelicilor

Andrei Ivan – Cum vedeţi rolul bisericilor evanghelice în societatea românească?

Dănuţ Mănăstireanu – Eu sunt un evanghelic care nu simte deloc nevoie de a fi apologetic. Mă simt foarte bine în pielea mea în România; nu mă simt deloc complexat şi cred că noi avem ceva deosebit şi foarte important de oferit Bisericii şi societăţii româneşti. Pentru ca aceasta să devină o realitate, este însă necesar să întrupăm cu adevărat un gen de etică pneumatică pe care o promovăm la modul teoretic dar care, din păcate, este prea puţin o realitate în comunităţile noastre. Comunităţile ortodoxe şi catolice au şi ele, desigur, ceva deosebit de oferit spaţiului nostru cultural. Consider însă că dimensiunea rigorii morale, care nu se reduce la o etică a exteriorităţilor, ci este una pneumatică, împuternicită de Duh şi însoţită de carisme, mai ales de carisma iubirii şi a slujirii aproapelui, este o contribuţie pe care lumea protestantă în general, şi lumea evanghelică în mod special o pot promova cu mare succes în societatea românească, cu condiţia să fie mai întrupată în mod real în comunităţile noastre.