Episcopul Alan Scarfe (în centru)
Astăzi, 3 mai 2021, episcopul anglican de Iowa, US, Alan Scarfe, împlinește 71 de ani, iar în luna septembrie se va retrage din slujirea eclesială.
Puțini își mai amintesc astăzi numele pe atunci tânărului absolvent de teologie de la Oxford care în 1973 a venit în România ca reprezentant neoficial al Keston College – Centrul pentru studiul religiei și comunismului, condus de Rev. Michael Bourdeaux, recent plecat la cele veșnice. Pretextul era urmarea unui program de studii teologice postuniversitare la Facultatea de teologie ortodoxă din București.
Așa cum am intuit, și am verificat astăzi, în cursul unei convorbiri telefonice, Alan Scarfe și Iosif Țon s-au cunoscut și împrietenit în perioada studenției lor la Oxford, și venirea lui Alan în România a fost rezultatul întâlnirii providențiale a trei elemente esențiale: dorința lui Alan Scarfe de a fi de folos creștinilor persecutați din România, nevoia de protecție în Vest a lui Iosif Țon (care risca foarte mult întorcându-se în țară, dupa plecarea ilegală la studii și în lumina intenției lui de a confrunta regimul comunist în chestiunea extrem de sensibilă a libertății religioase), și atenția pe care Keston College și Michael Bourdeaux o acorda problemei persecuției împotriva bisericii sub comunism.
Momentul era unul dintre cele mai dificile pentru diversele comunități creștine mărturisitoare din România, care se afla în perioada de vârf a unei mici „revoluții culturale”, declanșată de Ceaușescu după modelul celei inițiate de Mao în China, țară pe care o vizitase în 1971. Rezultatul acestei inițiative a fost o înăsprire a persecuției religioase. Pastorul Iosif Țon, revenit în țară în vara lui 1972, își desfășura deja campania de promovare a libertății religioase pe care o începuse încă în perioada (1969-1972) în care se afla la studii teologice la Regent’s Park College din Oxford. Venirea în țară a lui Iosif Țon a declanșat o efervescență deosebită în rândul generației de tineri evanghelici din care am făcut și eu parte. Din nefericire, memoria istorică precară a evanghelicilor români aa dat deja uitării acea vreme de confruntări și riscuri.
În perioada în care a fost în țară (1973-1975), Alan a fost în contact personal, direct sau indirect, cu liderii rezistenței creștine față de regimul comunist, atât cu evanghelici (precum Iosif Țon, Aurel Popescu sau Pavel Nicolescu), cu ortodocși (precum pr. Calciu), precum și cu alții. În acest context, el a jucat un rol important în transmiterea în Vest a unor informații verificate cu privire la persecuția religioasă din România. După plecarea sa din România, Alan a scris un număr de articole pentru revista Religion in Communist Lands a Keston College/Institute.
Nu am discutat niciodată în mod direct cu Alan Scarfe în perioada în care a fost în România, dar știam foarte multe lucruri despre el de la prietenii mei din mișcarea de disidență religioasă, mai ales de la Pavel Nicolescu și Genovieva Sfatcu. În 1977 însă, Iosif Țon a fost arestat la Iași, în urma publicării la Europa liberă a unuia dintre memoriile lui în sprijinul libertății religioase. Prietenele noastre Genovieva Sfatcu și Silvia Tărniceru semnaseră și ele acel memoriu și erau de asemenea în anchetă, alături de semnatarii de la București ai documentului. De aceea, împreună cu Teodor, fratele Genovievei, de care eram foarte apropiat, am decis să-l sun pe Alan, care era deja înapoi în Anglia, pentru a-l informa despre ceea ce se întâmplă cu prietenii noștri. Aceste informații, răspândite rapid în Vest, au făcut ca autoritățile comuniste să fie mult mai atente cu tratamentul aplicat celor acuzați de subminarea regimului, în acest tensionat context religios, după ce ancheta începuse cu tot felul de amenințări și violențe fizice.
După apariția Facebook, am reluat contactul cu Alan, devenit între timp preot anglican/episcopalian și mai apoi, din 2003, episcop de Iowa, un eclesiarh iubit și apreciat de cei din eparhia lui.
Alan este căsătorit cu Donna și au împreună patru copii. Ceea ce a făcut el pentru creștinii persecutați din România în anii 70 a fost foarte important pentru noi. De aceea nu merită să uităm slujirea lui. Dignus est!
Persona 