Isus al domnului Liiceanu fata in fata cu Isus al apologetilor

Ultima carte a domnului Gabriel Liiceanu, Isus al meu, a stârnit patimi în spațiul cultural și religios românesc încă înainte de apariția ei. Îndrăzneala unui cunoscut om de cultură, declarat agnostic, de a vorbi despre personajul central al religiei creștine n-a fost bine primită de o mulțime de oameni religioși de la noi, în ciuda faptului că această inițiativă vădește mai degrabă un om aflat în fața unor serioase căutări existențiale.

Terenul pentru aceste dispute era pregătit deja de isteria crescândă în zona dominată de temeri a fundamentaliștilor religioși, pe tema introducerii educației sexuale în școli, o decizie politică îndelung amânată, exact din aceste pricini, și cu efecte sociale catastrofale în societate, România fiind țara europeană cu cel mai mare număr de sarcini la fete aflate sub vârsta majoratului. Dar lăsăm această discuție pentru altă dată.

Trebuie să spun dintru început că în mod deliberat încă nu am citit cartea domnului Liiceanu, pentru că ceea ce am de spus nu are legătură directă cu textul lui, ci mai degrabă cu reacțiile pe care aceasta le-a născut, mai ales în zona creștină conservatoare, dar nu numai. Am citit însă destule dintre reacțiile la carte, și tocmai despre ele vreau eu să vorbesc aici.

Cei care mă cunosc știu bine rezervele mele cu privire la necesitatea și eficacitatea apologeticii în spațiul cultural al postmodernității. În paranteză fie spus, pentru cunoscători, în opinia mea, o apologetică croită după calapoadele raționaliste ale modernității este complet anacronică în postmodernitate, fie că ea se bazează pe epistemologia reformată de secol 19 a școlii de la Westminster, eventual îmbogățită cu presupoziționalismul de secol 20, fie că vorbim de versiunea mult mai precară din punct de vedere metodologic a evidențialismului promovat la noi de cărțile lui Josh McDowell. Ele poartă în însuși ADN-ul lor sechelele structurale ale modernismului – încrederea exagerată în puterea rațiunii, promovarea unor false certitudini, bazate pe argumente superficiale și individualismul dezmățat, încuscrite adesea cu un fideism jalnic, atunci când nu promovează fără ezitări modelul riscant al unui Dumnezeu al golurilor (God of the gaps theory). Închei aici paranteza.

Nu vreau nicidecum să spun că o apologetică creștină adecvată la problematica omului postmodern nu este posibilă sau necesară. Apostolul Petru ne încurajează să fim întotdeauna capabili ca, dacă e nevoie, „să dăm socoteală de speranța care este în noi; dar cu blândețe și teamă”, virtuți adesea absente la apologeții moderni, în caracterul și apucăturile cărora sunt înlocuite de aroganța convingerilor imuabile și de sentimentul de superioritate al celor care știu totul (și încă ceva pe deasupra), în raport cu preopinenții, care sunt prin definiție ignoranți și răuvoitori.

Problema mea este cu privire la cele descrise mai sus este tendința celor zeloși pentru „„credință” de a-l apăra pe „Isus al lor” cu orice preț, inclusiv cu prețul propriei lor orbiri față de căutările sincere ale unor oameni aflați încă pe drumul clarificărilor existențiale, pe motiv că răspunsurile de parcurs ale acelora nu seamănă cu convingerile presupușilor experți creștini în problema isusiană. Asta mi se pare periculos sub raport spiritual pentru apologeți, care tind să se ia pe ei înșiși mult prea în serios, dar absolut catastrofal pentru ceilalți, din perspectiva mărturiei creștine, al cărei sens este deturnat de la demonstrația iubirii divine ademenitoare, la un penibil și infantil concurs de argumente de genul „Isus al meu” în bate pe ”Isus al tău”.

În tot acest efort de „apărare” (iată, mi se strânge inima folosind acest termen de sorginte militară), accentul este mutat de pe conceptul creștin de credință ca angajare personală în relația transformatoare cu Isus, fiul lui Dumnezeu, pe conceptul strict modernist al credinței ca adeziune la un set de propoziții și dogme. Mutația de care vorbesc aici nu este ceva ce ține de nuanțe, ci este una radicală, care înlocuiește creștinismul vital, definit ca relație, cu un creștinism fundamental eretic, înțeles ca simplă gnoză.

Ce putem observa în reacțiile mai mult sau mai puțin docte, mai respectuoase ori mai belicoase la adresa cărții domnului Liiceanu, este nevoia resimțită de apologeți de a-l apăra pe Isus al lor, perceput în mod invariabil ca „Isus cel adevărat” de „Isus al lui Liiceanu”, în mod indubitabil pentru ei, un Isus îndoielnic și inautentic. Din aceste reacții destul de diferite între ele, așa cum sunt și oamenii cărora le aparțin, deduc două idei care, dacă sunt corecte, ar trebui să ne dea serios de gândit.

Prima impresie este aceea că „Isus al apologeților”, „Isus al nostru” este Isus cel adevărat, cel autentic, în vreme ce Isus al altora, dar mai ales Isus al lui Liiceanu este unul îndoielnic. Dincolo de aroganța implicită a acestei poziții, putem decela totuși o bază posibil legitimă a acestei convingeri, și anume adevărul incontestabil că tradiția creștină include un oarecare consens cu privire la profilul personajului central al religiei creștine, Omul-Dumnezeu Isus Cristos. Ca teolog, voi fi primul care să recunoască acest lucru, deși, dincolo de acest consens există o multitudine de nuanțe, imperceptibile pentru cei neinițiați.

Întrebarea mea este însă dacă nu cumva punem greșit problema. Poate că întrebarea cea mai importantă este nu „al cui este Isus” cel autentic, ci cine dintre noi este, în mod autentic „al lui Isus”? Iar aceasta nu este nicidecum o temă de dezbatere publică, ci una care ar trebui să se desfășoare, îndrăznesc să spun, permanent, în lăuntrul nostru.

„Fiecare punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”. Dacă schimbăm punctul din care privim lucrurile, cu siguranță că peisajul va arăta altfel. Așa cum se spune uneori, „terenul de la poalele crucii este plat”. Acolo, sub umbra Răstignitului, Pilat și Irod, romanii și iudeii, Petru și Iuda sunt totuna. Pe acel teren, domnul Liiceanu și contestatarii lui sunt pe picior de egalitate. Și acesta, cred eu, este lucrul care contează cel mai mult.

A doua impresie pe care mi-o lasă pletora de apologeți care au sărit degrabă în apărarea Domnului este aceea a unui Isus neajutorat, în pericol de a-și pierde aura și influența în lume, și, de aceea în nevoie stringentă de suport. Se spune că lui Spurgeon, marele predicator baptist de la finalul secolului 19, i s-a cerut odată să rostească o predică în apărarea Scripturii. La care, se zice, el ar fi răspuns: „Mai bucuros aș apăra un leu. Lăsați Scriptura să se apere singură.” Iar dacă o simplă carte, fie ea și scrierea sacră a credinței creștine, este capabilă de așa ceva, cu atât mai mult va putea face asta cel despre care dă ea mărturie.

Vă las, deci cu aceste întrebări și acum pot să mă dedau liniștit la lectura cărții cu pricina. Și cum îmi place să citesc cărțile cu o întrebare în minte, voi face asta și acum, întrebându-mă nu dacă Isus al domnului Gabriel Liiceanu este Isus al lui Dănuț Mănăstireanu, ci dacă eu sunt al lui Isus, cel revelat în evanghelii. Cât despre autorul cărții, e treaba lui dacă și cum va răspunde la această întrebare. Asta este ceva strict între el și Dumnezeu.

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu – Despre educaţie

Un subiect fierrbinte pentru Romania de astazi.

Minima moralia si etica neuitarii: Liiceanu, Plesu si pariul etic al intelectualului democrat | Contributors

Minima moralia si etica neuitarii: Liiceanu, Plesu si pariul etic al intelectualului democrat | Contributors.

Va incurajez sa citit avest text si, daca aceti vreme (se merita) sa urmariti si inregistrarea discutie intre Plesu si Liiceanu.

Iata si un citat semnificativ:

Intrebarea cheie ramane: Cine are dreptul sa ierte in numele celor ucisi? Sigur, cei morti nu mai pot depune marturie, ei au murit in zori (spre a relua versul marelui poet polonez Zbigniew Herbert, adeseori citat de Adam Michnik), dar cei vii au obligatia de a vorbi un numele celor fara de voce. Este posibila reconcilierea dintre victima si calau cata vreme acesta din urma nu numai ca nu se caieste, dar chiar ranjeste cinic? Este ea dezirabila in atari conditii? In Africa de Sud, Comisia pentru Adevar si Reconcilere a acordat faimoasele iertari doar dupa ce criminalii se spovedeau si se caiau public. Altminteri se interzice ispasirea, iar exorcizarea Raului este un penibil simulacru. Scria Nadejda Mandelstam: “La ceasul totalitarismului, tacerea este crima impotriva umanitatii”.

 

Plesu si Liiceanu despre invidie si ura

Plesu si Liiceanu despre prostie (30 ian 2011)

Plesu si Liiceanu despre speranta