Cecil Robeck on Fuller’s Ecumenical Vision

Cecil M. Robeck jr. is Professor of Church History and Ecumenics and Director of the David J. DuPlessis Center for Christian Spirituality at Fuller Theological Seminary.

We have traveled together by plane from Cape Town to Amsterdam, after the last Lausanne Congress, where he was invited by Doug Birdsall to be in charge of the Catholic and Orthodox delegates. We had lots of fun on the way, especially as I had with me my colleague Fr. Mihai Pavel, who has a deep sense of humour.

Together with Doug and Cecil, we are trying to strengthen and nurture theological dialogue with Catholics and the Orthodox post Lausanne III. I will keep you posted on the evolution on this front. Recently, Cecil sent us a very interesting overview of the relations between Evangelicals and especially the Catholics (unfortunately, this is an internal document and I cannot make it known on a larger basis without proper permission). In this message, he mentioned a recent text of his that was published in Theology. News & Notes, on Fuller’s ecumenical vision. Here is part of it, for your interest:

Continue reading “Cecil Robeck on Fuller’s Ecumenical Vision”

Eugen Matei – Iosif Ton si Scriptura


La masa cu Dr. Eugen Matei, in Pasadena, Ca. – noiembrie 2008

Prietenul meu, Dr. Eugen Matei si-a facut doctoratul la Fuller Theological Seminary in Pasadena, Ca., cu o teza legata de triadologia Pr. Staniloae. In perioada in care se afla in Romania, a studiat teologie la Seminarul baptist din  Bucuresti. In prezent coordoneaza sub raport administratic programul doctoral de la acea importants scoala teologica evanghelica si preda teologie sistematica, alaturi de cunoscutul teolog (penticostal) Veli-Mati Karkkainen.

Deoarece situl lui – Communio – nu este foarte cunoscut la noi, redau mai jos textul scris de el relativ recent, in legatura cu dihonia baptista legata de mutatia teologica petrecuta recent cu Iosif Ton. Va doresc o lectura cu folos (nu prea pot spune ‘placuta’, data fiind natura subiectului).

* * *

O cugetare pe marginea textului lui Iosif Țon : „Foștilor mei studenți și tineri teologi care se simt șocați, tulburați și chiar «trădați» de schimbările din teologia mea”

(www.strajeri.ro accesat Dec 15, 2010).

Am ajuns să înțeleg că de la Martin Luther încoace teologia protestantă se construiește pe Epistola către Romani (mai exact, se consideră că ”Evanghelia” se reduce la ceea ce Pavel scrie în Romani 3:1 – 5:2). Eu am devenit convins că ”Evanghelia” este în cele patru Evanghelii și am luat decizia să-mi construiesc teologia pe învățăturile Domnului scrise în aceste patru Evanghelii. După câte știu eu, nimeni în epoca modernă n-a mai încercat un asemenea demers…. Ceea ce am obținut eu este o nouă teologie.1

Toată teologia (toate teologiile?) de-a lungul istoiei s-a făcut în lumina unor preocupări și controverse cu care credincioșii s-au confruntat în momente specifice în istorie. Mai precis, teologia este făcută de credincioși în perspectiva experienței cu Dumnezeu în spațiul lor concret. Rareori, mai ales când teologia este făcută „la firul ierbii” (citește grassroots, în sens pozitiv) se întâmplă să avem timpul, resursele, energia și înțelepciunea să punem problemele concrete în perspectiva întregului teologic, mai ales în cazuri în care ne găsim în mijlocul unei schimbări majore de paradigmă ca în cazul Reformației (sau de exemplu, ca în cazul post-modernismului actual). De fapt, rareori această punere în perspectivă se întâmplă în prima generație a unei mișcări.

Este îndeobște acceptat că teologia lui Luther are ca principiu călăuzitor ideea justificării prin credință, într-o așa măsură încât aceasta a devenit principiul care îi controlează citirea Bibliei. Teologii spun că Luther a operat cu un „canon în Canon,” aceasta fiind una din deficiențele majore ale teologiei lui. Așadar, a spune că de la Luther încoace toată teologia protestantă se construiește pe Romani 3-5 este o generalizare procustiană a teologiei protestante ca întreg destul de greu de acceptat de la cineva cu pregătirea și finețea teologică a fratelui Țon. Probabil că dezvoltarea la care se referă dânsul este mai specifică evoluării teologice calviniste, mai mult în vest, fără a fi prea accentuată în cercurile baptiste din Romania până relativ recent, cu tot felul de influențe care vin și acum din vest spre Romania. Cel puțin în ce îi privește pe baptiștii români, orientarea lor a fost mai mult spre arminianism, o atitudine probabil favorizată și de mediul ortodox în care se găsesc.

Hai să zicem că de dragul puterii de convingere pe care o au ideile simplificate, acceptăm propunerea de interpretare a istoriei doctrinei adusă de fr. Țon. Să acceptăm că teologia protestantă se bazează în principiu pe trei capitole din Romani. Ce ne propune atunci fr. Țon? O teologie bazată pe Evanghelii. Deci, mai întâi am operat cu un canon in Canon, după cum a enunțat Luther, iar acum evoluăm și operăm cu un alt canon în Canon, după cum enunță fr. Țon. Mai întâi trei capitole, mai apoi patru Evanghelii.

Fără nici o intenție să fiu nerespectuos, nu pot să rețin un zâmbet în fața afirmației că „nimeni în epoca modernă nu a mai încercat așa ceva.” Precizarea în epoca modernă are tâlcul ei! Pe la mijlocul secolului doi a fost unul numit Marcion care a făcut și el canonul lui, din vre-o zece capitole din Luca și unele din epistolele lui Pavel. Aceasta, pentru că lui nu i-a plăcut de YHWH al Vechiului Testament. Sau, dac-ar fi să glumim puțin, aș întreba pe fr. Țon dacă cumva a adoptat metodologia celor de la Jesus Seminar, atâta doar că dânsul nu disecă Evangheliile ci le ia pe toate patru, dar totuși, disecă Scriptura ca întreg. Desigur, este absurd să-l asociez pe fr. Țon cu cei menținonați mai sus – este doar un fel de glumă teologică țintind un pic la ceea ce fr. Ton pare să facă în mod involuntar. De altfel, fr. Țon predică, din cât știu eu, întreaga Scriptură!

Chestionând procedura clădirii unei teologii „bazată pe Evanghelii,” voi încheia aceste considerații încercând să afirm ceva constructiv privind felul în care citim Scriptura. Nu odată am auzit că unele părți din Scriptură sunt mai importante ca altele, conducând inevitabil la concluzia că de fapt noi alegem din Biblie ce ni se pare potrivit, în mod aproape arbitrar, poate chestionând Canonul biblic (sau cel puțin dând apă la moara celor ce-l chestionează). Eu privesc la toată Scriptura ca fiind egal-inspirată de Dunul Sfânt, cu autoritate egală. Evangheliștii nu sunt mai importanți ca Pavel, și Isus de la mormântul învierii este același cu cel de pe drumul Damascului. Separând părți din Scriptură, fie ca Luther fie așa cum pare să propună fr. Țon, nu poate duce la nimic bun. Din cât cunosc eu lucrarea fr. Țon, nu cred că dânsul dorește să facă ceea ce apare că spune la prima vedere afirmația dânsului discutată aici.

Ca să evit o potențială neânțelegere, inspirația/autoritatea uniformă a Scripturii nu înseamnă însă că citesc fiecare cuvânt din Scriptură oarecum „uniform.” Mai degrabă aș vorbi de o anumită unitate organică a Scripturii, în urma căreia anumite părți ale Scritpurii pot avea mai multă greutate decât altele, pentru că citirea naturală a Scripturii însăși o cere.  Voi încerca să ilustrez. Să ne gândim puțin la unitatea organică sau echilibrul organic al unei plante sau a unui copac care crește normal, protivit cu natura sa. Un stejar are o coroană rotundă, un brad are o formă conică, etc.. Un copac fără o dezvoltare organică poate crește răsucit, cu o ramură lungă îndreptată în sus și una răsucită în jos, etc.. Într-un copac (dezvoltat organic), totul are importanță: foliajul, trunchiul, ramurile, rădăcina. Dacă cade o frunză este un lucru, dar dacă îi distrug tot foliajul l-am distrus!

Întorcându-mă la imaginea Scripturii… În Scriptură sunt lucruri pe care nu le înțelegem pe deplin, și când vrem să forțăm o înțelegere, facem tot felul de eroări. De exemplu, unor lucruri din Scriptură le-am pierdut contextul istoric și adesea vrem să le citim în contextul nostru, alteori decupăm textul din contextul istoric-literar-cultural și construim pe decupajul nostru, ș.a.m.d.. Când însă citim părți din Scriptura în contextele ei, împărtășind în lumina înțelepciunii poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, Duhul care a scris-o ne vorbește si imaginea întregului devine mult mai clară. Deci, eu cred că „greutatea” neuniformă a diferitelor părți ale Scripturii nu ar trebui să vină din arbitrajul nostru ci din însăși natura și mesajul Scripturii. Aici ar fi multe de spus, care nu își au locul aici. Voi preciza totuși că eu nu cred că există un „mecanism” de interpretare al Scripturii care să ducă automat la mesajul ei. Ci există o Persoană vie (chiar dacă sunt doar baptist si nu baptist „carismatic”), de care atunci când mă apropiu prin Scriptură cu o atitutine potrivită, vine în mod real în prezența mea și îmi vorbește, iar eu… mă închin. Cât despre propunerea fr. Țon… Evangheliile?… DA! Epistolele?… DA! Faptele Apostolilor?… DA! Cum aș putea separa Luca de Fapte își afirmă același autor? Vechiul Testament?… DA! Cum ar exista unul nou fără cel vechi? Dacă la citirea „carismatică” a Scripturii fr. Țon mai adaugă și finețea cunoașterii istoriei doctrinei, combinate toate sub autoritatea Duhului… chiar dacă o sfârșește afirmând cu înțelepciune eclesiastică maxima că „nu e nimic nou sub soare,” Dumnezeu va fi proslavit în toate!