Platforma media LaPunkt a publicat astăzi o mică cronică a mea de suflet la ultima carte a lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, text care va cunoaște în curând o a treia ediție.
______
Câteva considerații pe marginea cărții lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescență, sunt copleșit de emoții. Ea a fost pentru mine etapa în care am făcut un salt major, din spațiul rural, recent urbanizat, în care mi-am trăit primii ani de viață, înspre o realitate urbană, cultural constituită, pe care doar o bănuiam și care nu făcuse niciodată parte din istoria familiei mele lărgite. Dar, despre asta voi scrie în amintirile mele. Aici aș vrea să vorbesc despre adolescența lui Vasea Ernu, așa cum este descrisă ea în ultima lui carte. Și, așa cum face și el în cărțile lui, vreau să vorbesc despre mult mai mult decât aceasta.
Nefiind filolog, nu voi încerca să fac aici o analiză literară a cărții lui Vasile, care pe mine m-a fascinat. Las asta pe seama specialiștilor, care au și început să se pronunțe, în cele mai multe cazuri în mod elogios. Scriu mai degrabă din perspectiva unui prieten apropiat, din perioada în care Vasile a venit în România și i-a urmărit apoi evoluția, pe tot parcursul ei, citindu-i cărțile, certându-se din când în când cu el, mai ales pe teme politice (el este un stângist asumat; eu un social-liberal), dar păstrând mereu un dialog deschis și fertil.
L-am cunoscut pe Vasile Ernu pe când era tânăr student la Iași și am trăit împreună câțiva ani teribili. Pe care, așa cum spune autorul „Sincer, nu cred că iaș mai putea îndura o dată fizic și psihic, pur și simplu organismul ar exploda.” Scriu deci aceste rânduri din perspectiva acelei experiențe, complexă și fascinantă în egală măsură.
Joi 7 ianuarie, ora 20.00, în direct, pe Facebook și YouTube.
Invitați: Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu
Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.
Un studiu recent al EUROSTAT a constatat că 93,5% dintre români nu cumpără nici măcar o carte pe an.
Aceste cifre descriu o adevărată tragedie culturală. Mă intreb insă care ar fi acest procent pentru românii evanghelici. Este cunoscut faptul că impactul social al unui grup nu depinde de mărimea, ci de calitatea acestuia. Iar calitatea depinde de câteva ingrediente: nivelul de educație, lectura, inițiativa antreprenorială, standardele etice/valorile grupului. Pornind de la aceste idei, mi-a trecut prin minte ideea, ba chiar am cerut parerea unor prieteni cu privire la actualitatea si utilitatea unui MANIFEST PENTRU LECTURĂ adresat comunităților evanghelice de la noi, urmărind trei obiective concrete:
promovarea lecturii coerente și informate hermeneutic a Bibliei;
stimularea lecturii textelor creștine fundamentale (dincolo de literatura devoțional-siropasă care domină astăzi aceste comunități);
încurajarea lecturii textelor mari din literatura umanității, atât a celei de ficțiune, cât și a celei de reflecție (eseistică, filosofie etc). În urma acestor discuții, după o vreme de reflecție, am ajuns la concluzia de a renunța la ideea acestei initiațive donquijotești, dar mi-am zis că, poate, nu ar strica să o impartasesc aici, just in case…
La rugamintea prietenilor de la Editura Gramma, si dupa un timp de deliberari, le-am trimis o lista de lecturi recomendate, pe care o gasiti la linkul de mai jos, in caz ca este cineva interesat. Am ales titluri care sunt disponibile in librarii si pot fi procurate de cei care doresc. Nu este vorba de o lista de lecturi pentru formarea culturala, desi lecturile sugerate pot juca si acest rol. Am pus accentul pe diversitate si pe folosul pe care un crestin l-ar putea avea din aceste lecturi.
M-as bucura sa-mi recomandati si voi alte titluri (din cele aflate in librarii), pentru ca intentionez sa imbogatesc lista. Nu garantez ca voi da curs tuturor sugestiilor (am si eu criteriile mele, pe care le puteti deduce din ce am pus si mai ales din ce NU am pus pe lista mea 🙂 ) Spor la lectura.
Iată, au trecut aproape zece zile de la apariția textului lui Teofil Stanciu la care mă voi referi aici și, așa cum am suspectat că se va întâmpla, el a trecut aproape neobservat, la fel ca și altele asemenea, ale lui și ale altora. Voi încerca, deci, așa cum am promis, să fac câteva considerații pe marginea lui, fără iluzia că efortul meu va avea mai mult succes in inițierea unui dialog decât a avut textul lui Teo.
Am să încep cu o explicație. Sunt o mulțime de ghilimele in titlul meu. Asta nu are de-a face, în acest caz, cu tendința mea înnăscută de a fi excesiv în mai toate exprimările mele (sunt sigur că cei care mă cunosc mustăcesc deja), ci cu faptul că toți acești termeni trebuie calificați, așa cum nu prea face Teo în textul lui. Acesta este obiectivul, extrem de limitat, al textului meu. Să luăm deci lucrurile pe rând.
„Gâlceava”, conform dicționarului, nu este doar o banală ceartă sau o simplă ciorovăială, ci un conflict zgomotos, care riscă să derapeze în violență, inclusiv fizică. Din acest punct de vedere, termenul folosit de Teo în textul lui este mai degrabă o hiperbolă, o figură de stil, menită să atragă interesul cititorului – un soi de captatio, nu o descriere fidelă, obiectivă a raporturilor între cele două categorii de evanghelici. Și, oricât de straniu ar părea, asta nu este nicidecum „de bine”. Dacă ar exista gâlceavă, acesta ar fi mai întâi semnul unei anume dinamici și al vitalității mediului. Inexistența ei nu este dovada spiritului irenic ce stăpânește mediul de care vorbim, ci mai degrabă evidența apatiei care îl caracterizează.
O ciorovăială temeinică, oricât de deranjantă, ar putea fi de asemenea un semn al faptului că cele două categorii de evanghelici de care vorbim aici se iau suficient de mult în serios încât să considere că merită efortul inevitabil pe care îl implică orice conflict. Prin contrast, liniștea relativă care domnește între presupușii beligeranți este mai degrabă dovada indiferenței unora față de ceilalți. In extremis, am putea spune, dacă măcar s-ar putea urî puțin unii pe alții, ar exista o șansă de a se asculta reciproc.
Desigur, pentru un creștin gâlceava poate fi în cel mai bun caz răul cel mai mic, nicidecum idealul, loc predilect rezervat „dialogului”. Acesta presupune în mod minimal, doi interlocutori care nu numai că se iau în serios și se ascultă unul pe celălalt, dar se și respectă în suficientă măsură pentru a presupune bunele intenții ale celuilalt. Acestea sunt însă doar condiții necesare, nu și suficiente. Dialogul autentic presupune un acord asupra înțelesului terminilor de bază și un drum cu dus-întors. Altfel, rezultatul poate fi un „dialog al surzilor”, o absurditate. Dialogul presupune comunicare, ceea ce înseamnă ca nu doar am spus ce aveam de spus, ci am auzit și luat în serios și ceea ce spune interlocutorul. La modul ideal, aceasta ar trebui să conducă dacă nu la o apropiere a pozițiilor lor, cel puțin la o înțelegere mai profundă a diferențelor care îi separă.
Din comparația între descrierea de mai sus și realitatea din comunitatea de care vorbim aici, sper că este evident deja nu numai faptul că în cadrul acesteia nu există un dialog autentic între diferite categorii de evanghelici, ci și motivul pentru care, cel puțin deocamdată, dialogul nu este posibil. Ba mai mult, că nu prea ne pasă de inexistența acestuia. Altfel ne-am obosi măcar să ne gâlcevim.
Să trecem acum la ceilalți doi termeni. Nu înțeleg exact de ce a optat Teo în textul lui pentru sensurile tari ale termenilor de teolog și de intelectual. Nu că aceste sensuri elitiste nu ar fi legitime. Dar opțiunea lui pentru ele lasă impresia că vrea să ne complexeze puțin. Desigur, nu ne-ar strica să ne mai zgâlțâie cineva, din când în când, din prea multele noastre certitudini (unul din efectele blestemate ale faptului că evanghelicii sunt copii ai modernității), dar mă întreb, în acest caz specific, cui prodest.
Evagrius Ponticul, unul dintre teologii secolului al patrulea, este creditat cu afirmația: „un teolog este unul care se roagă; iar cel care se roagă este un teolog”. Evagrius folosește aici un sens minimalist al cuvântului teolog, și cred că acesta este la fel de legitim ca și sensul lui maximalist. In acest sens, minimal și spiritual, cred că avem totuși teologi și între evanghelicii români. În același timp, cred că Teo este perfect justificat atunci când deplânge absența între evanghelicii români a unor teologi, în sensul specializat al termenului și, implicit, absența în acest mediu a unor dezbateri teologice consistente și a unor opere teologice demne de a fi luate în serios. Poate că în aceasta am putea identifica o altă cauză a absenței dialogului.
În 2007 publicam în East-West Church & Ministry Report o listă cu 50 de evanghelici români cu doctorate în teologie. Între timp, numărul lor probabil că cel puțin s-a triplat (poate că s-ar merita ca cineva să aducă la zi lista mea), dar asta nu înseamnă nicidecum că evanghelicii romani au produs între timp texte semnificative, demne de a fi luate în serios de reprezentanții celorlalte tradiții eclesiale de la noi. Și, cu toate că există și alte motive, este semnificativ să ne uităm la cât de mic este numărul cărților scrise de autori români în portofoliul editurilor evanghelice. Și aici nu mă refer la opusculele penibile publicate în regie proprie de marii producători de maculatură religioasă ai neamului (dați-mi voie să nu le rostesc numele).
De ce oare nu produc evanghelicii români teologie? Iată câteva posibile motive.
Mai întâi, deținerea unei diplome, inclusiv a uneia doctorate, ba chiar și a uneia de abilitare, nu face din posesorul acesteia un teolog, în vreunul dintre sensurile legitime ale acestui termen. Pentru unii, aceasta înseamnă doar bifarea unei cerințe profesionale și nimic mai mult.
În al doilea rând, unele dintre aceste diplome nu valorează nici cât hârtia pe care sunt tipărite, din pricina calității îndoielnice a școlilor care le-au oferit sau a incompetenței coordonatorilor. Anii cheltuiți pentru a le obține au fost un timp pierdut, și singurul lor folos este fala deșartă a deținătorilor.
În al treilea rând, chiar dacă unele dintre aceste doctorate sunt lucrări de calitate, evaluate ca atare de școli teologice de prestigiu din Vest (ceea ce, oricum, este mai degrabă excepția), după primirea acestora unii dintre autorii lor nu am mai produs nimic semnificativ, pentru că școlile în care predau nu îi obligă la asta, în cazul fericit (din nou, mai degrabă excepția) în care nu au fost eliminați de acolo, pe diverse motive, de către liderii autocratici ai acestor instituții – vă pot pune oricând la dispoziție o listă cu cel puțin 25 de astfel de cazuri numai de la Universitatea Emanuel din Oradea. Si lista poate fi continuată cu altele asemenea, celr mai recente, la care eu însumi am fost martor, fiind cele de la Institutul Teologic Penticostal.
O a patra cauză o reprezintă faptul că unii dintre acești posesori de doctorate, deși au făcut studii serioase, și au stofă de teologi (din nou, mai degrabă o excepție între doctorii evanghelici in teologie de la noi), în loc de a face teologie , îți pierd vremea rostind predicuțe prin diasporă (căci, în definitiv, și ei au o familie de hrănit), ori, mai rău, își irosesc darul și chemarea în zona mocirloasă și urât mirositoare a politicii eclesiale. Dați-mi voie să nu vă dau exemple. Sunt sigur că le știți foarte bine.
În ultimul rând, unii dintre cei vizați pur și simplu nu au vocație sau stofă de teologi. Ei sunt niște simpli foști ingineri (sau foști medici, sau foști economiști, ca să mă includ și pe mine aici) care se întâmplă să fi eșuat, pentru un motiv sau altul, în câmpul teologiei. Între aceștia sunt nume foarte bine cunoscute între liderii evanghelici cu pretenții teologice de la noi (și pe aceștia îi voi lăsa neidentificați). De la ei este inutil să ne așteptăm la o „operă teologică”, pentru că pur si simplu nu au organ pentru teologie. Pot fi buni pastori sau chiar învățători. A fi teolog însă, este cu totul altceva. Și dacă pentru asta este nevoie de școală serioasă, fără vocație, ele vor rămâne fără roade, în sensul teologic al termenului.
Înainte de a trece la ultimul termen din textul lui Teo, dați-mi vie să mai amintesc un lucru, pentru a pune discuția în perspectivă istorică. Dacă ortodocșii de la noi au școli teologice de circa un veac și jumătate (cât de calitative sunt acestea este o altă discuție; dar nimeni nu poate contesta faptul că ortodocșii români au produs teologie, în adevăratul sens al cuvântului – gândiți-vă doar la Stăniloae), evanghelicii au școli teologice de nivel universitar doar de trei decenii. După mine, formarea unei școli de teologie, ăn sensul adevărat al termenului, ca și formarea unor teologi autentici presupune o tradiție și acumulări calitative de cel puțin o sută de ani. Ori, unii dintre noi, evanghelicii care ne pretindem a fi teologi, suntem, din motive care nu țin neapărat de noi, fie niște neterminați, fie niște oameni care au intrat mult prea târziu în formare (în cazul meu, abia după 35 de ani) pentru a putea conta cu adevărat. Asta nu înseamnă însă că suntem inutili. Dacă ne asumăm cu seninătate și smerenie datele providenței, în viața noastră și a comunității noastre eclesiale, putem fi de mare folos, ca niște trepte, și ca niște modele, oricât de imperfecte ar fi ele, la care să se raporteze generațiile viitoare în eforturile lor de a construi ceea ce generația mea nu ar putea realiza, oricât de mult s-ar strădui.
În final, haideți să vorbim puțin și despre „intelectuali” deși pariez că v-am obosit deja. Deci, voi încerca să fiu scurt. Cred că înțeleg de ce Teo a ridicat și în acest sens ștacheta atât de sus, și sunt de acord cu el că evanghelicii români nu au intelectuali în sensul elitist, de cultură înaltă al termenului. In primul rând din pricina anti-intelectualismului si a iconoclasmului care este parte a ADN-ului evanghelic. Dar, în egală măsură, și pentru că, pentru mai mult de o sută de ani, din cei circa 170 de când au apărut pe pământ românesc, în primii 50 membrii lor fiind aproape exclusiv alogeni, evanghelicii și-au recrutat adepții din păturile cele mai de jos, mai puțin educate și înzestrate material ale societății românești. Ca și în cazul teologiei, formarea unei elite intelectuale într-o comunitate cu o asemenea istorie este un proces mult mai lent decât ne-am dori noi.
Mă opresc aici cu considerațiile mele, mulțumindu-i încă o dată lui Teo Stanciu pentru caracterul seminal al textelor lui și invitându-i la dialog consistent și la dezbatere pe cei care pretind că le pasă mult mai mult decât mie de viitorul acestei comunități, de care eu însumi m-am desprins sub raport confesional, din motive pe care le-am explicat deja în mod public, de nenumărate ori.
Most of the Western Christians – Catholics, mainline Protestants and evangelicals, look at the cross of Christ through the lens of a legal metaphor. According to it, God created humans and gave them his commands. At the devil’s temptation, they disobeyed God, whose honour, as head of the universe, was utterly offended. Because of human rebellion, called sin, God cursed the entire creation. And thus, death entered our world. At the peak of history, God sent his son into the world, to die for us, so that the guilt for Adam’s fall and our sinfulness could be atoned for. Through Christ’s terrible death, justice was done for the breaking of God’s law, and God’s wrath was appeased. The penalty for our sins was paid (let us not ask ‘to whom exactly’, as this may lead us into all sorts of strange theories). If humans believed that Christ died for their sins (what is usually called the ‘penal substitution theory’) they would be saved, and when Christ comes back, at the end of history, he will take them with him to heaven, while this world will perish in flames. As to those who did not believe, God, in his wrath, has prepared for them the eternal fire of hell.
I imagine many of my readers would be familiar with this perspective, maybe it is also their own, even if they might be disturbed here and there by the way I phrased things. This is the perspective behind Mel Gibson’s movie The Passion of Christ, and of many of the western depictions – cinematic, literary or theological, of the events we rememorate at this time in the church calendar. For some, this is the only correct way of understanding the story of Christ. For them, this is the Gospel.
Yet, this is by no means the only way to look at it, and, dare I say, not the best way of accounting for Christ’s incarnation, life, death, resurrection and ascension. The Eastern Church and the Celtic Church viewed the cross through a radically different lens, which we may call generically, the Christus victor motif. In what follows, I will talk more of the Celtic version of the story.
During this period of Lent, the first I ever spent in Scotland, I did two things which gave me a somewhat different perspective on Easter. First, I followed the daily readings from David Cole’s book Celtic Lent: 40 Days of Devotions to Easter. Second, I am watching at this time the Vikings series, which begins with the first incursion of the Norsemen on the Monastery of Lindisfarne on the Holy Island, the famous Celtic religious centre in Northumbria, which I had the privilege of visiting a number of times.
Cole talks often in this book about the Christus victor metaphor that informed the Celts’ understanding of Christ’s sacrifice, not as a ransom to appease God’s wrath, but as the culmination of a hero saga, in which the Dryhtnes (the Celtic word for Lord, which was originally the designation of a warlord in charge of a band of warriors) becomes victorious in his battle against the invisible forces of evil, in spite of his terrible death, precisely because death is followed by resurrection. And that not because God’s wrath has been appeased, but because death was the entry door for the hero to be received in triumph at his return in the angelic world (the Christian version of Valhalla, if you want).
Watching in the Vikings the painful and courageous death of Ragnar Lothbrok, helped me understand much better how this metaphor worked in the minds of Celtic Christians. To be fair, being a moderate pacifist, I am more attracted to the peaceful metaphors of the Gospel in the biblical text (grain of wheat, mustard seed, light, yeast, etc.) and I have an instinctive negative reaction to the aggressive metaphors favoured for instance by the American obsession with ‘cultural wars’. Though, this may have not been so much of a problem for the Celts, who were (and their hers still are) short tempered, very passionate people, constantly engaged in war between themselves and with others.
However, the Christian version of the Celtic cult of the hero has nothing to do with physical fighting or waging ‘holy wars’, supposedly for the spreading the Gospel, which dominated so much of Medieval Christendom, booth in the East and the West, but it is about spiritual warfare against the demonic forces of evil, of which Paul the apostle speaks in Ephesians 6.
This reminds me of a very insightful observation made by Michael Green in his book Evangelism in the Early Church. He argues there that when Peter the apostle preached to the Jews, the recipients of the law of Moses, he spoke of sin as breach of God’s law and of salvation in terms of propitiation for their lawlessness. However, when Paul spoke to the Greeks, who had no law of God revealed to them (besides the testimony of God in nature and their own conscience, as Paul shows in the book of Romans), the apostle spoke of evil in terms of people being enslaved by fear of the primordial forces of evil, and he presented salvation in terms of liberation from under the oppression of these forces and the adoption of these Gentiles as daughters and sons of the God of love, who sacrificed his own son in order to liberate them and give them life in all its fulness, the resurrection of Christ being the guarantee of this promise, which was to be accepted by faith.
Because of their cultural resemblance, I find the Celtic view of Easter much closer to the way in which Paul preached to the Greeks. Same was true, I guess, about Viking culture. As a result, the Norsemen may have been victorious against the Scots and the Anglo-Saxons, but, in the end, they themselves were conquered spiritually by the Christus victor, the Dryhtnes, the hero, whose glorious victory we remember and celebrate these days.
So, I invite you to look at the cross with new eyes and to get enriched with this new perspective, which will give new meaning to your song ‘Christ is risen’.
Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:
Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.
Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.
Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.
Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.
Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.
Each
winter as Christmas draws closer and the nights darken, Fellows and
Junior Members of St John’s College, Cambridge, gather with their
friends to hear ghost stories read in the Combination Room.
This
year for the first time people all over the world are able to get a
glimpse of this magical event by listening to an abridged version of
Charles Dickens’ A Christmas Carol read by Professor David Frost, a
former Fellow of the college.
A magnificent gallery on the first floor of a building dating back
more than 400 years, the Combination Room makes the perfect setting for
tales that send a shiver down the spine. Coal fires burn in the massive
grates, dozens of candles are lit, and the heavy silk curtains are drawn
to create an atmosphere that takes the audience back in time.
For an hour and a half the room falls silent as a series of readers
hold their listeners rapt with stories that evoke the mystery and magic
of the supernatural. Some of the stories are traditional; others are
chosen to introduce the audience to writers with whom they may not be
familiar.
As a classic story of redemption on the eve of Christmas, Dickens’ A
Christmas Carol, first published in 1843, is one of the all-time
favourites. Professor Frost’s wonderful rendition of the characters –
particularly the miserly Ebenezer Scrooge and the ghost of Jacob Marley –
holds his audience spellbound right to the final words.
The annual readings of ghost stories at St John’s, now in their ninth
year, are organised by Patrick Boyde. Formerly Professor of Italian and
widely known at Cambridge for his public lectures on Italian art,
Professor Boyde is now the College Borderer. In this role, which is
unique to St John’s, he stages social and cultural events to integrate
the college Fellowship with its graduate students.
There is a long tradition of ghost stories at Cambridge, where some
of the best-known British writers have lived, studied and worked. Most
famous is MR James (1862-1936), the medieval scholar and writer who
studied at King’s College as an undergraduate, later becoming a don and
then college Provost. Credited with redefining the ghost story, he wrote
stories to be read aloud on Christmas Eve to gatherings of friends.
MR James inspired a number of others to write and publish ghost
stories of their own. They include the brothers EF Benson and AC Benson,
RH Malden and EG Swain. Swain (1861-1938) was Chaplain at King’s
College before taking a living out in the Cambridgeshire fens which
formed the setting for his most successful collection of ghost stories.
(Source, here.) You watch at the link below the reading of Dickens’ A Christmas Carol, done by my dear friend, Prof. David Frost, at St John College, Cambridge. Enjoy!
Danut Jemna continua discutia despre capital social si incredere cu o analiza a situatiei acestora in perioada interbelica.
Vor urma alte doua parti, una desspre perioada comunista si alta despre perioada de dupa 1989.
Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.
Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.
În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.
Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.
Cândva, demult, Karen Armstrong și-a propus să-l găsească pe Dumnezeu. Pentru asta s-a călugărit. Vreme de 7 ani, l-a tot căutat între zidurile unei mănăstiri catolice. Apoi a renunțat. S-a întors printre oameni și s-a apucat de cercetare și de scris.
A urcat la catedră. A făcut emisiuni tv, cum ar fi seria despre Sfântul Apostol Pavel. A devenit expert în istorie religioasă. Azi le dă lecții rabinilor și face parte din înalta societate de studii sociale musulmane. E peste tot și deopotrivă nicăieri, așa cum îi stă bine unui true British scholar.
Când a apărut în românește cartea ei Istoria lui Dumnezeu, am privit titlul cu mirare și mi-am pus două întrebări:
1. L-o fi găsit Armstrong, în sfârșit, pe Dumnezeu?
2. Poate fi Yahve circumscris de istorie, de timp?
Centrul Areopagus din Timisoara celebreaza zilele acestea 20 de ani de existenta. Cu aceasta ocazie a fost organizat evenimentul special pe care il puteti urmari aici inregistrat.
Eveniment special, sâmbătă, 11 noiembrie 2017, ora 11, la sediul centrului Areopagus din Timișoara. Invitat de onoare: Horia-Roman Patapievici. Am discutat împreună despre religie și politică, cu accent pe rolul și locul creștinului în viața politică.
Before there was “Halloween”, there was “All Hallows’ Eve” – and All Saints Day. For hundreds of years, before jack-o-lanterns and zombies and candy corn, Christians around the world have remembered the dead, the saints, the cloud of witnesses that have gone before us.
Halloween comes from the same root word as “hallowed” or “halo”, meaning holy.
This weekend liturgical Christians around the world honor “all saints day” by reciting the names of the holy saints of God throughout the centuries.
Rather than glorifying death, Halloween is a time we can celebrate life, remembering the lives of our loved ones and the heroes of the faith. The dead can inspire the living to truly live.
While we don’t need more gore and blood, there is something sweet about being able to laugh at death and fear, something Halloween gives us permission to do. After all, we know the dead can rise again and death has lost its sting.
Every year on Halloween, I bring out some photos of dead people, saints, loved ones, heroes of the faith. And I talk to our kids about what Halloween can really mean.
It’s not about zombies, but it IS about the living dead. Just as Jesus rose from the dead, so can we. Halloween is a time to remember how “hallowed” – how holy – life is. And how death has lost its power over us.
Halloween is a time to cherish life, laugh at death, and remember that the tombs are empty.
Oh death, Thou art dead!
Happy Halloween.
The dead will rise!
Am citit cu interes acest text. In ce ma priveste, ca ‘high church Anglican’ sunt mai pozitiv fata de ritualul religios decit sunteti dvs. Observ ca traseele noastre religioase sunt opuse, si poate de aici vine diferenta: al dvs este de la ritualul religios catolic (fie el si unul nominal), la saracia simbolica cultului evangelic, in vreme ce a mea este de la aceasta din urma, la bogatia liturgica si sacramentala a crestinismului istoric. In ce ma priveste, teologia, si in special interactiunea cu teologia ortodoxa, este cea care a determinat in cea mai mare masura aceasta traiectorie.
Acestea fiind spuse, dati-mi voie sa fac citeva observatii.
1. Omul este o fiinta simbolica si nu poate trai fara simboluri, metafore, modele, si, in cele din urma, fara ritual. Omul este singura fiinta are marcheaza ritualic nasterea unui prunc, isi celebreaza nunta si isi ingroapa mortii, intre multe altele.
2. Ritualurile de trecere, nu sunt doar apanajul omului primitiv. Chiar daca rolul ritualurilor de trecere a slabit in modernitate, acestea continua sa existe, slava Domnului, ele izvorind din natura omului creat dupa chipul lui Dumnezeu. In definitiv, botezul crestin tocmai asta este – un ritual de trecere (fara singe insa, caci pe acesta l-a varsat Cristos). In aceasta privinta refuz fara ezitare conceptia penibila a lui Zwingli despre sacramente, care le transforma in simple semne – daca e asa, adica daca singura lor ratune este sa semnifice, intr-un fel sau altul – caci aceasta este natura semnului: semnificatul este important, nu semnul utilizat, moartea si invierea cuiva in Cristos, de ce nu ‘facem botezul’, de exemplu, cu candidatul intrind cu hainele de strada intr-un dulap – semnificind mormintul, si iesind din el cu haine albe, semnificind invierea sau ‘nasterea din nou’ (intre altele, un concept biblic minor, a carui importanta a fost exagerata de evanghelici). La fel, am putea lua ‘cina’ cu brinza si lapte, daca vinul si piinea sunt doar semne arbitrare. Dar nu sunt. Cum nu e nici apa. Bunul nostru simt de spune asta, chiar daca bezmeticcul Zwigli ar vrea sa credem altceva.
3. Ruptura sacru-profan, oricit de folositoare ar fi ea pentru Eliade si istoria religiilor, este inselatoare din perspectiva crestina. Scopul lui Cristos, nu este sa creeze un soi de homo religiosus, la care doar dimensiunea sacra conteaza, ci ‘ a aduce toate lucrurile in ascultare de Dumnezeu, in Cristos’ (Efes. 1:10). Cu alte cuvinte, daca moderrnitatea a incercat profanarea (si eliminarea) sacrului, Cristos a venit sa sacralizeze intreaga existenta.
4. Da, modernitatea a incercat sa desvrajeasca lumea – lipsa de ritual a evanghelicilor, care sunt copii ai modernitatii, este o alta expresie a acestui efort – dar a esuat lamentabil. Avem de-a face, asa cum bine remarca multi sociologi ai religiei (inclusiv Peter Berger insusi – Dumnezeu sa-l odihnasca, cel care promova cindva teoria secularizarii, iar apoi a realizat ca s-a inselat), lumea a intrat, in postmoderrnitate, intr-un proces de revrajire, chiar daca, asa cum subliniam intr-un pasaj din teza mea de doctorat, este vorba de o revrajire in care transcendentul nu este inca pe deplin restaurat in locul care i se cuvine.
5. Cred ca evenimentul cristic nu schimba prea mult in nevoia omului de ritual. Inainte de Cristos, ritualul arata inainte, spre venirea lui, in vreme ce dupa inviere el arata inapoi, catre ceea ce a facut posibila mintuirea noastra. Atit si nimic mai mult.
In concluzie, convingerea mea este ca fara ritual omul nu este om, ci doar o jivina, fie ea si cuvintatoare.
Don’t you love the always candid Philip Yancey? I really do.
This is an article everybody should read. Please find below a few excerpts:
‘ I used to read three books a week. One year I devoted an evening each week to read all of Shakespeare’s plays (OK, due to interruptions it actually took me two years). Another year I read the major works of Tolstoy and Dostoevsky. But I am reading many fewer books these days, and even fewer of the kinds of books that require hard work.
The internet and social media have trained my brain to read a paragraph or two, and then start looking around. When I read an online article from The Atlantic or The New Yorker, after a few paragraphs I glance over at the slide bar to judge the article’s length. My mind strays, and I find myself clicking on the sidebars and the underlined links. Soon I’m over at CNN.com reading Donald Trump’s latest Tweets and details of the latest terrorist attack, or perhaps checking tomorrow’s weather.’
…
‘Neuroscientists have an explanation for this phenomenon. When we learn something quick and new, we get a dopamine rush; functional-MRI brain scans show the brain’s pleasure centers lighting up. In a famous experiment, rats keep pressing a lever to get that dopamine rush, choosing it over food or sex. In humans, emails also satisfy that pleasure center, as do Twitter and Instagram and Snapchat.
Nicholas Carr’s book The Shallows analyzes the phenomenon, and its subtitle says it all: “What the Internet Is Doing to Our Brains.” Carr spells out that most Americans, and young people especially, are showing a precipitous decline in the amount of time spent reading. He says, “Once I was a scuba diver in the sea of words. Now I zip along the surface like a guy on a Jet Ski.” A 2016 Nielsen report calculates that the average American devotes more than ten hours per day to consuming media—including radio, TV, and all electronic devices. That constitutes 65 percent of waking hours, leaving little time for the much harder work of focused concentration on reading.’
…
‘I’ve concluded that a commitment to reading is an ongoing battle, somewhat like the battle against the seduction of internet pornography. We have to build a fortress with walls strong enough to withstand the temptations of that powerful dopamine rush while also providing shelter for an environment that allows deep reading to flourish. Christians especially need that sheltering space, for quiet meditation is one of the most important spiritual disciplines.’
…
‘Boredom, say the researchers, is when creativity happens. A wandering mind wanders into new, unexpected places. When I retire to the mountains and unplug for a few days, something magical takes place. I’ll go to bed puzzling over a roadblock in my writing, and the next morning wake up with the solution crystal-clear—something that never happens when I spend my spare time cruising social media and the internet.
I find that poetry helps. You can’t zoom through poetry; it forces you to slow down, think, concentrate, relish words and phrases. I now try to begin each day with a selection from George Herbert, Gerard Manley Hopkins, or R. S. Thomas.
For deep reading, I’m searching for an hour a day when mental energy is at a peak, not a scrap of time salvaged from other tasks. I put on headphones and listen to soothing music, shutting out distractions.’
…
‘We’re engaged in a war, and technology wields the heavy weapons. Rod Dreher published a bestseller called The Benedict Option, in which he urged people of faith to retreat behind monastic walls as the Benedictines did—after all, they preserved literacy and culture during one of the darkest eras of human history. I don’t completely agree with Dreher, though I’m convinced that the preservation of reading will require something akin to the Benedict option.
I’m still working on that fortress of habit, trying to resurrect the rich nourishment that reading has long provided for me.’
De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri?
Redau mai jos un scurt capitol din cartea Pr Ioan-Florin Florescu, Jurnal scotian, publicata de Polirom si lansata recent la Iasi. Textul se afla la paginile 80-81 in textul tiparit al cartii (pentru cei care traiesc departe de tara, este important sa stiti ca exista si o editie digitala a cartii, la care puteti avea acces instantaneu, dupa ce faceti plata online). Daca ma intrebati cum de am ales tocmai acest fragment din carte, va voi raspunde doar ca ‘prietenii stiu de ce’. 🙂
* * *
Dialog parcă din Daniil Harms, între două românce, la biserica greacă din Glasgow. Două femei, una cu un copil în braţe, cealaltă, o adolescentă cu o şapcă roşie pe cap, vorbesc între ele, fără să ştie că le înţeleg.
— Dacă nici anu’ ăsta nu-mi găsesc de lucru, zice fata cu şapcă, mă duc pe insula Mako.
— Da’ ce-i pe insula Mako? se interesează femeia cu copil.
— N-ai văzut Haşdoio, filmul cu sirenele?
— Ce-i cu sirenele? e în continuare nedumerită cealaltă.
— Păi, ele erau de pe insula Mako, răspunde fata cu şapcă.
Am râs cu faţa în pumni până la Evanghelie.
După-amiază, mă întâlnesc într-un pub din Bishopton cu un prieten drag, venit de la Iaşi să-şi vadă băiatul care locuieşte în Scoţia. Între altele, îmi povesteşte despre Abhazia, de unde s-a întors nu demult. O ţară frumoasă, străvechea Colchida, unde a predicat Simon Cananeul, ruinată în ultimii ani de războiul secesionist cu Georgia. Acum douăzeci de ani în Abhazia era o Biserică înfloritoare, îmi spune prietenul meu. Continue reading “Ioan-Florin Florescu – Tari de poveste”
Prietenul meu Arpi Foszto, redactorul publicatiei Revista crestina, a inregistrat recent aceasta discutie despre locul si rolul intelectualului crestin in societate.
Acesta este un inceput. Speram sa recidivam, abordind si alte subiecte, mai putin ‘scrobite’. Dat fiind insa ca sunt un incepator in domeniul media, as dori sa va cer ajutorul. Marturisesc ca nu am fost prea multumit dupa ce am facut inregistrarea si cred ca Arpi a facut o treaba foarte buna la montaj, eliminind multe dintre bilbele inevitabile ale amatorului din fata camerei. Clipul a iesit, deci, mult mai bine decit ma asteptam, chiar daca, la fel ca in orice intreprindere omeneasca, ar putea fi inbunatatit.
Daca aveti vreme sa vizionati clipul de mai sus, si sa reflectati asupra lui, va rog sa ne lasati citeva impresii la comentarii, privind chestiuni cum ar fi:
folosul unei asemenea intreprinderi
durata potrivita a acestor clipuri video, in lumina capacitatii de concentrare mai ales a celor tineri
sugestii de teme care ar trebui abordate
evaluari tehnice: unghi de filmare, fundal, context in general, pozitie, montaj, sonor, generic etc.
observatii egate de retorica prezentarii, si orice altceva va mai vine in minte
Va multumim anticipat. Desigur, nicio problema daca nu aveti vreme de asa ceva.
1. Anchor yourself to what’s true
2. Stop the spin
3. Confess your role in it
4. Embrace love
5. Keep some distance from your political positions
6. Love people who oppose you
7. Hope
Not easy. But who says living in truth should be easy?
Persona 