Daniela Maris – Barnevernet sau mic ghid de psihiatrie cu susu’n jos

Am urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca de la primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut si eu prin cateva stadii de procesare a realitatii, primul fiind cel de negare. In mintea mea, imaginea aceea idilica a tarilor nordice, superdezvoltate si supercivilizate, a Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind inca alaptat la san.

Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de practicile faimoasei structuri de protectie a copilului numita Barnevernet. In saptamanile ce au urmat au iesit la iveala niste aspecte desprinse parca din Kafka. Tot mai multe situatii documentate, surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au aparut pe scena publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev Skanlånd, in legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face omleta si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce trebuie pedepsit parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea opusa cand e spalat pe fata?”, etc.

Pentru ca in spatele oricarui experiment, fie el medical, social sau de orice alta natura, sta o teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet. (Recunosc ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu pentru psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron si d-l Steven Bennett). In acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atasamentului, iar pe de alta parte, la legislatia statului norvegian privitoare la protectia copilului.