Chip și asemănare

Danut Jemna continua aici demersul lui antropologic cu discutia, de origina patristica, a distinctiei intre conceptele de chip si asemanare in definirea omului.


Distincția chip (eikon, imago) – asemănare (homoiosis, similitude) provine din tradiția biblică a Vechiului Testament. În Geneza 1:26, referatul biblic despre creație ne spune: „atunci Dumnezeu a zis: să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră”. La o analiză atentă, se poate observa că sintagma aceasta mai apare o singură dată în Biblie, tot în Vechiul Testament, și se referă la nașterea unui om. În Geneza 5:2, textul Scripturii afirmă că lui „Adam i s-a născut un fiu după asemănarea sa, după chipul Său”.

View original post 2,011 more words

Sponsored Post Learn from the experts: Create a successful blog with our brand new courseThe Blog

Are you new to blogging, and do you want step-by-step guidance on how to publish and grow your blog? Learn more about our new Blogging for Beginners course and get 50% off through December 10th. is excited to announce our newest offering: a course just for beginning bloggers where you’ll learn everything you need to know about blogging from the most trusted experts in the industry. We have helped millions of blogs get up and running, we know what works, and we want you to to know everything we know. This course provides all the fundamental skills and inspiration you need to get your blog started, an interactive community forum, and content updated annually.

Walter Brueggemann – Ash Wednesday. An Old Identity Made New

Walter Brueggemann

Seek the LORD while he may be found,
call upon him while he is near;
let the wicked forsake their way,
and the unrighteous their thoughts;
let them return to the LORD, that he may have
mercy on them,
and to our God, for he will abundantly pardon.

—Isaiah 55:6–7

These verses are a familiar call to worship or a call to repentance, not a bad accent for Lent. The face of God shown here is of a Lord near at hand, ready to forgive, a God of grace. But this is a God to whom a turn must be made, a God of demand, a God of demand ready to be a God of grace . . . not just hard demand, not just easy grace, but grace and demand, the way all serious relationships work.

The imperative is around four verbs, “seek, call, forsake, return,” good Lenten verbs. But this is not about generic repentance for generic sin. I believe, rather, the sin addressed concerns for Jews too eager to become Babylonians, too easy to compromise Jewish identity, Jewish faith, Jewish discipline—in order to get along in a Babylonian empire that had faith in other gods with other disciplines. The imperatives are summons to come back to an original identity, an elemental discipline, a primal faith.

I suggest, moreover, that these are just about the right imperatives for Lent among us Christians. For I believe the crisis in the U.S. church has almost nothing to do with being liberal or conservative; it has everything to do with giving up on the faith and discipline of our Christian baptism and settling for a common, generic U.S. identity that is part patriotism, part consumerism, part violence, and part affluence.

The good news for the church is that nobody, liberal or conservative, has high ground. The hard news is that the Lenten prerequisite for mercy and pardon is to ponder again the initial identity of baptism . . . “child of the promise,” . . . “to live a life worthy of our calling,” worthy of our calling in the face of false patriotism; overheated consumerism; easy, conventional violence; and limitless acquisitiveness. Since these forces and seductions are all around us, we have much to ponder in Lent about our baptismal identity.

Lent is a time to consider again our easy, conventional compromises and see again about discipline, obedience, and glad identity. And the climax of these verses:

that he may have mercy . . .
for he will abundantly pardon.

Isa. 55:7
The word to the compromised deportees is that God’s face of pardon and mercy is turned exactly to the ones who reengage an identity of faith.

God of grace and demand, you challenge us to reclaim our baptismal identity as those whose lives are built on your call and your promises—not on the easy, seductive forces around us. Stir our hearts that we may engage your transforming word anew and rediscover its power to save. Amen.

(Brueggemann, Walter – A Way Other Than Our Own. Devotions for Lent, 2017)

Richard Wurmbrand (1909-2001) – Defender of Persecuted Christians

Richard Wurmbrand (sketch by Cristi Bandi)

NOTE: Today is Wurmbrand Feast Day, the celebration day of a Protestant ‘saint’. I share with you here the short presentation of this ‘man of faith – man of justice’, done by Adina Petric for the St Nicholas Project.

Richard Wurmbrand, who earned the name of ‘the Apostle Paul of the Iron Curtain’, was one of the most striking preachers of the 20th century and fought to defend the rights of persecuted Christians.

Wurmbrand was born into a Jewish family in Bucharest, the capital of Romania, in 1909. As a young man he was attracted by the Communist movement, but he soon realised that its promises were false ones. His life was transformed after he met a carpenter who gave him a Bible. His reading of Scripture and the experience of meeting other believers led to his conversion to the Christian faith.

During the Second World War, Wurmbrand was involved in undercover missionary work and helped many Jews to survive. He also preached in numerous air raid shelters and was arrested a number of times.

Wurmbrand continued his missionary activities even after the coming to power of the Communist Party in Romania, although he knew that the authorities regarded what he was doing as illegal. This led to his arrest by the Communist authorities in February 1948. For eight years he was held in solitary confinement under a false name. At first the authorities said that he had fled the country, but later a number of Communist agents posing as former detainees suggested to his family that he had in fact died in prison. He was freed in 1956, but two years later he was imprisoned again, this time for six years.

Pastor Wurmbrand was finally released in 1964 as a result of a general amnesty of prisoners and settled in the United States with his family. While he was in Philadelphia, he happened to be passing a public demonstration in support of the Communist regime in Vietnam. The demonstration was suddenly interrupted by an unknown person who claimed to have a doctorate in Communism. As he spoke these words, he showed the crowd the scars of old wounds on his chest and back as evidence of the torture to which he had been subjected. Then the stranger – no other than Wurmbrand –exhorted those present to side with the victims and not with the torturers.

Later, Wurmbrand gave evidence before the US Senate Committee on Internal Security. As a result, news of the atrocities Christians were suffering in Communist countries spread throughout the world.

While in America, he founded Voice of the Martyrs, an organisation that fights against the persecution of Christians by Communist regimes anywhere in the world.

Richard Wurmbrand died in 2001. His legacy – quite apart from his Christian testimony and his books – can be summed up in his own words: “In all that I have suffered alongside my brethren in the faith, it is Jesus Christ alone that I want to be seen. He is the one who kept us in the faith and gave us the power to be victorious”.

Ash Wednesday 2021

Today is the beginning of Lent, a period of spiritual preparation for Easter. In Western churches this is marked by the application of ashes on the forefront, as a sign of repentance.

We ask sometimes ‘what should I give up?’ for this period of fasting. Here are some suggestions coming from St Francis.

Dr. George Ille, Asbury Theological Seminary

Iata aici si un interviu al lui Adi Guiu cu dr George Ille, fost coleg de studii la London School of Theology si apoi ca profesor la ceea ce este acum Universitatea Emanuel.

Encounters with Wisdom

View original post

Nu știm să iubim? Nici cu ura nu stăm mai bine

De cercetare de suflet, incepind cu al meu.


Priviți chipurile marilor creștini: sunt chipuri de oameni care știu să urască mult.


Cu câteva zile în urmă reflectam asupra faptului că sunt ideologiile cele care scot la lumină din noi lupii răutății. Nu știam ce vorbesc, iertați-mă. Nu că n-ar fi adevărat, ce am scris am scris, dar cred că nu ar fi păcat să uităm rădăcina problemei cea vechi, traince și vârtos înțepenite în pământul sterp al omeniei noastre.

Neintenționat, Nietzsche rostea un adevăr, deși sunt convins că avea altceva în minte atunci. Orice sfânt este dator pe acestă lume să împlinească nu doar porunca iubirii, ci și sfânta și nu mai de el știuta chemare la ură. O ură desăvârșită, ca cea a lui David (Psalm 139), numai că orientată spre acei vrășmași ai Domnului pe care îi hrănim la sân, pe ascuns, cu o vinovată grijă, amestecată cu rușine și cu scârbă.


View original post 396 more words


An interview with one of my best students.
Really worth listening to.

dr. Adonis vidu, professor of tHEOLOGY, GORDON CONWELL SEMINARY, BOSTON – Encounters with Wisdom (

Getting to know Danut Manastireanu

Danut (by Evelina Noane)

Note: I was asked recently by my Episcopal parish in Glasgow to write a few things about myself for The Koin, the monthly church bulletin, following more or less a prescribed set of questions. Since some of those who join my blog list might not know me so well, I decided to also copy the text here.

* * *

I was born on St Andrew’s day of 1954, in Iasi, the second largest city of Romania. I grew up in a poor family, in a house that my father built with his own hands. I studied Economics and I worked for about ten years as an economist, making prices for new products in a plastic factory. In 1987 I lost my job at the pressure of the communist secret police, because I defended a friend who was imprisoned for smuggling Bibles. I then worked as an unqualified worker, making funeral monuments, until after the fall of Ceausescu regime.

In 1993 I came to the UK to finalise my theological studies at London School of Theology. In 1994 I got my MA in Biblical and Contemporary Hermeneutics and, after beginning my doctoral studies at the same school, I returned home and I started teaching theology in various universities in the Romania and abroad. In 2004 I have defended my PhD in Theology with a thesis on Eastern Orthodox Ecclesiology.

From 1999 to 2016 I worked as Director for Faith & Development for the Middle East & Eastern Europe Region of World Vision International, a Christian HGO working in community development, microcredit, and relief. I oversaw the design of strategies for Christian witness, church relations, spiritual formation and inter-faith, for ten countries in the Balkans, the Middle East and Central Asia.

I moved to Scotland two years ago, to be closer to my two children and five grandchildren (one girl and four boys, 20 to 14 years old). My son was for ten years a minister in the Church of Scotland and last year he made a career move, into psychotherapy, also his wife’s profession. My daughter, who moved here with her family about five years ago, is a nurse at Glasgow Royal Infirmary.

I am retired now and enjoy spending my time investing in my grandchildren, travelling, when I am allowed and if I can afford (one of my passions – I visited already about seventy countries), reading, watching movies, listening to music. I also spend time in mentoring virtually young people and in writing (mostly in the area of theology and religion, but I am also planning to start writing my memoirs). I have a blog where I write sometimes, in Romanian, French and now more in English. I work currently as editor of a second large volume of a collective book on Romanian Protestant communities (the first one, 800pp, came out in 2018).

I grew up in a little Brethren church, but when I was a teenager, I became disenchanted with the other-worldly kind of faith preached there and I became interested in Marxism. When I was close to eighteen, I went through a personal crisis and I realised Marxism could not be of much help, which brought about my conversion experience. I was then baptised, in 1972, and I joined a Baptist church, where I became soon the youth and student leader. My Christian activism (which also included some years the involvement in a dissident movement fighting for Christian rights) and my regular meetings with foreign believers brought me under the attention of the secret police until after the fall of communism. Their surveillance activities are recorded in about 2,000 pages of documents, to which I got access about twenty years ago and I published them in digital form on my blog (or course, in Romanian).

During my theological studies, especially through interaction with Orthodoxy I became more historically rooted, more liturgical and more sacramental then an evangelical could ever comfortably be and on June 21, 2009 I was confirmed by Bishop James Johnson in the Anglican Church of Resurrection in Bucharest, Romania. I was probably the only Anglican in my city, maybe besides some temporary expatriates. I worshiped quite rarely in Anglican churches, mostly when I travelled. Glasgow is the first place where I can be a member of an Episcopal parish and worship regularly in my church. I am theologically a post-conservative, post-evangelical (maybe even ex-vangelical) high church Eastern Anglican (‘Eastern’ because of the strong influence of Eastern Orthodoxy theology on my thinking). By the way, I was happy to see that Episcopalians here say the Creed without filioque, an important point of conviction for me, theologically.

I am passionate about Celtic spirituality, and Iona is my incredibly special ‘thin place’. I have asked my son and my oldest grandson that after I die, they spread my ashes on Dun I, the highest point on the island. In fact, it is on Iona, on my first visit there with my son, in 2001, that our Scottish pilgrimage began. I have been there five times and most of the people I brought to that sacred island came away changed and enlightened. I also love Lindisfarne, where I took my son, Daniel, on a little retreat, just before he was ordained.

For reasons too complex to explain here, leaving my job in World Vision was quite traumatic (and costly, more than financially). For some, until I got my pension, and after, I survived spiritually mostly by listening to the psalms, in the Audible Cambridge Liturgical Version, translated and red by my friend David Frost). This was then almost exclusively my Bible intake, outside of church. Psalm 71 was especially relevant for my sitution. I think I have listened to it at least one hundred times. In terms of prayer, Celtic ones speak most powerfully to me. I have created a Romanian version of this well-known blessing, which is sang now in some churches in Romania:

May the road rise to meet you
May the wind be always at your back
May the sun shine warm upon your face
May the rains fall soft upon your fields
And ‘til we meet again
May God hold you
In the hollow of His hand.

Church music is extremely important for me. As a high Anglican, I prefer the classic hymns, maybe in contemporary poetic rendering, rather than the poor quality worship music, let alone superficial, human-centred, therapeutic theology of the verses, sang in many churches today (another reason why I left evangelicalism and I seek often cathedral worship, Evensong being one of my favourite services). I wish we sang from the Church Himnary, but who am I to say. I am just a poor immigrant. 😊

Finally, I am passionate about the writings of Franciscan fr. Richard Rohr (whom I had the opportunity to meet once in Romania). His book Falling Upward. A Spirituality for the Second Half of Life I read countless times and I highly recommend it to everyone here.

Thanks for the opportunity to share with you all and thank you for receiving me in your church. I tend to be quite shy with people I do not know well. So, this may be one in a lifetime opportunity. God bless you all!

Sensul căsătoriei

Cu acest text, Danut Jemna reia seria lui de reflectii antropologice.


Răspunsurile posibile cu privire la sensul căsătoriei au rădăcini culturale și sociale foarte variate. În mod repetat, în diverse culturi și timpuri, se spune că ne căsătorim pentru că: așa este ordinea firească a lucrurilor; ne-o cere societatea sau familia; așa reușim să rezolvăm onorabil problema sexualității; în acest mod ne asigurăm continuitatea numelui și a speciei; astfel se poate organiza societatea umană în mod coerent și stabil etc.

View original post 1,486 more words

A apărut “Personajul și persoana” de Paul Tournier

O carte cu adevarat valoroasa, si rara prin profilul ei, pe care o recomand cu cea mai mare incredere tuturor prietenilor mei. Aparitia ei este si implinirea unui vis. Multumesc, Lady Di.
Si Editura

lumea adam(a)ică

Scriam aici despre cartea lui Paul Tournier, Personajul și persoana. Iată că a trecut mai bine de un deceniu până să am ocazia să țin în mână cartea. Și peste acest deceniu a făcut punte Editura


Tuturor celor implicați în a scoate de pe linia moartă publicarea cărții le transmit felicitări și recunoștință. E o mică-mare minune! Țin minte că traducerea s-a făcut într-o vreme când conta să ai pe raftul bibliotecii dicționarele în format tipărit, cât mai la zi dacă era cu putință, când nu aveai acces la dicționare performante online. De aceea, editarea, corectura, redactarea indexului, tehnoredactarea și toate celelalte intervenții asupra textului sunt deosebit de valoroase și absolut necesare pentru a-i spori calitatea și impactul asupra cititorilor.

Pentru a vă îmboldi la achiziția și lectura ei, aș reitera parțial ultimul pasaj din postarea mea de acum mai bine de 12 ani:

Personajul şi…

View original post 90 more words

O carte importantă și pentru noi: Geniul creștinismului, de René de Chateaubriand

Danut Jemna face prin acest text o utila introducere la cartea lui Chateaubriand Genul crestinismului – cea pe care o dezbate acum grupul de lectura pe care il conduce de circa 20 de ani, evocind scrierea romanticului francez in cotextul postmodern al societatii romanesti actuala.
O invitatie la lectura.


Iată o carte esențială pentru literatura europeană, dar care este puțin cunoscută în România. Singura traducere în limba română datează din 1998 și este o versiune abreviată a textului francez care a cunoscut mai multe forme și ediții. Această lucrare merită atenția cititorului actual și de la noi din cel puțin două motive.

View original post 1,097 more words

Teofil Stanciu – Reflectia teologica

Teofil Stanciu

Pentru a oferi o mai larga expunere acestui text, public aici, cu permisiunea lui Teo, o reflectie impartasita de el astazi pe Facebook, cu privire la necesitatea reflectiei teologice in contextul evanghelic romanesc, o tema despre am scris si eu adesea.


Reflecția teologică – o nevoie permanentă

La scurtă vreme după înălțarea lui Isus Hristos, Biserica primară a simțit nevoie să adauge la Scripturile iudaice propriile scrieri. Asta deși se împlinise făgăuința revărsării Duhului Sfânt și, teoretic, se puteau lipsi de texte scrise.
La finalul secolului I și începutul secolului II, pe lângă scrierile apostolilor (autentice sau apocrife), s-a simțit nevoia altor scrieri. Și iarăși ale altora pe lângă cele care au intrat în canon. Patristica stă mărturie.

În vremea Reformei, nu au fost de ajuns scrierile lui Luther, ci a scris și Zwingli, și Calvin, și Simon, și Hubmaier, și Tyndale, și Bucer etc. Și marii predicatori evanghelici au scris: de la Edwards, la Spurgeon, Moody sau Billy Graham.
La scurtă vreme după izbucnirea mișcării penticostale, mai mulți lideri ai ei s-au apucat să scrie. Acest fapt e valabil și pentru România: după ce au trăit experiențele ca atare, credincioșii aveau nevoie să-și interpreteze și să-și înțeleagă teologic aceste experiențe.

Ce a determinat nevoia de a scrie? Noi contexte, noi întrebări, noi probleme ale epocii, noile mentalități etc. Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare limbă are nevoie de reflecție teologică adaptată contextului. Nu se face teologie la fel în epoca fizicii clasice și în epoca fizicii cuantice. Nici în comunism ca în postcomunism.

Așadar, și contextul evanghelic are mare nevoie de reflecție teologică și încă una adaptată nevoilor. Sunt bune și traducerile… în lipsă de altceva, dar nevoile locului ar fi mult mai bine să primească răspunsuri născute din frământările unor autori români. Iar ideile lor ar trebui să circule printre credincioși.
Se întâmplă asta, dar nu într-o măsură suficientă. Există numai revistele cultelor cu politici editoriale complicate și restrictive. Blogurile nu au reușit să suplinească în măsură satisfăcătoare lipsa unor mijloace adaptate la nevoile actuale. Cele mai vizitate site-uri evanghelice propun adesea scrieri mediocre. În sine nu ar fi o problemă dacă nu s-ar limita la astea ca și când ar fi tot ce există disponibil pe piață.

Cărțile… nu au foarte mare trecere. Probabil nici cel mai bun marketing. În orice caz, am fost de mai multe ori surprins să fiu întrebat de oameni care citesc despre cărți deja existente pe piața românească de câțiva ani… Probabil că fenomenul editorial (atâta cât e el) nu beneficiază de o atenție constantă decât în puține cazuri.

Nu există o publicație care să se ocupe de apariții și să recenzeze. Nu avem vreun clasament anual al aparițiilor. Nu avem premii acordare cărților, editurilor sau autorilor pentru o apariție de excepție. În esență, nu există nimic sistematic ce să vizeze promovarea cărții în general și a cărților scrise de români, în special.
Deci este și loc și nevoie de stimularea reflecției teologice românești pe toate palierele. Cred că cel mai bine stăm totuși la producțiille academice (care rămân însă în circuit închis – când ați citit ultima dată din pură curiozitate sau din nevoia de a vă lămuri o frământare o teză de doctorat sau un articol academic?) și la cele foarte slabe care umplu internetul cu fel și fel de aberații teologice.

The Importance of the Creed in the Present

A short chapter from the work of Romanian Protestant theologian Danut Jemna on the Creed, titled ‘I Believe because It Is NOT Absurd’ (by Eikon Publishers), which is presently evaluated for being published in the English language.


Astăzi va avea loc evenimentul lansării cărții apărute la finele anului trecut la editura Eikon. Pentru cei interesați, adaug aici un pasaj din lucrare tradus de Monica Cure.

View original post 1,076 more words

Dictionar de idei si ideologii – Ce este secularizarea?

Ce este secularizarea? – YouTube

In caz ca vreti sa urmariti acest dialog.

Isus al meu, de G. Liiceanu (4)

Danut Jemna incheie aici seria lui de comentarii pe marginea cartii lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu. O analiza lucida, fara excese apologetice și fara orgolii eclesiale ofuscate. Un exemplu de echilibru rareori intilnit in spatiul religios romanesc.


Încheiem discuția asupra cărții Isus al meu cu câteva observații pe marginea ultimelor două capitole. Parcă contrar așteptărilor, curba de tensiune a cărții începe să scadă și impresia este că punctul culminant al analizei filosofului român s-a consumat undeva în capitolul al treilea, în care sistematizează concepția sa despre cunoașterea religioasă și le refuză credinței și revelației locul la masa adevărului.

View original post 1,612 more words

Ce este secularizarea? (Dicționar de idei și ideologii 7)

Mihai Maci Dănuț Mănăstireanu

Joi 7 ianuarie, ora 20.00, în direct, pe Facebook și YouTube.

Invitați: Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu

Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.

Isus al meu, de G. Liiceanu (3)

Danut Jemna face in acest text o analiza a capitolelor 3 si 4 ale cartii Isus al meu, de Gabriel Liiceanu.


Următoarele două capitole ale cărții Isus al meu ne aduc în atenție două teme care, la prima vedere, sunt foarte diferite. Capitolul al treilea este unul tehnic și pare puțin artificial în toată structura lucrării, dar reprezintă partea pe care autorul este posibil să fi dorit neapărat să o introducă, pentru că aduce în discuție un subiect fin abordat de pe terenul competențelor sale profesionale și intelectuale. Însă avem de a face cu un text eterogen, destul de greu de urmărit pentru cititorul neavizat și care poate fi amendat în multe privințe de către cei care au cunoștințe de filosofia cunoașterii.

View original post 1,485 more words

Isus al meu, de G. Liiceanu (2)

Al doilea text al lui Danut Jemna despre Isus al meu, de Gabriel Liiceanu


În capitolul al doilea al lucrării Isus al meu, G. Liiceanu ne propune o analiză a unicității lui Isus, a singularității persoanei și vieții sale, cu ajutorul unei abordări de tip filosofic. Autorul interacționează critic cu concepția teologică a comunității creștine care susține unicitatea lui Cristos prin trimitere la originea sa divină, ca Fiu etern al Tatălui care s-a întrupat și a venit în lumea noastră. Pentru G. Liiceanu, aceste coordonate teologice fac parte din dimensiunea mitică a religiei creștine și consideră că apelul la asemenea enunțuri nedemonstrabile nu aduc nici un folos cu privire la înțelegerea profundă a importanței lui Isus în istoria omenirii.

View original post 1,209 more words

What Is Happening These Days in Cuba

[The press all over the world, including Romania, is utterly blind to the current events in Cuba. That is why I asked a friend of mine there to share with us about the situation. Here is what he wrote.]

This year has been really tense, because of the economic pressure from Trump admin. Covid added to it but Cuban gov had a great opportunity to open the economy. They did some reforms but not what people expected or needed. One of the most infamous ones was the opening of stores where you can only buy using foreign currency such as dollars, euros and so on through a magnetic card (no cuc [Cuban convertible] and no Cuban pesos allowed). It’s impossible for Cubans to get that money into the card in a legal way, the only way is some have to send it to you from overseas, it’s persecuted to change currency form hand to hand. So now “normal” stores are being changed into these new kind of stores so Cubans have ever less options which means very long lines, scarcity and strict controls on what you buy. In 2020 covid has been maybe the smallest of our problems.

Small and individual protests, memes and articles have been circulating in social media criticizing everything, also there were some attempts to organize strikes but with no much success 

Then a few days ago a Cuban rapper recorded a video with offensive lyrics to the government. The rapper was put in jail (normal procedure here) but this time a group of artists and activists called “Movimiento San Isidro” (MSI) decided to do a meeting at their leader’s house to protest by reading poetry and making indoor art and show it online. The government started once again to harass them, they closed their street to prevent anyone to join them or provide them food and water. MSI answered declaring a hunger strike, some of them even declared hunger and thirst strike. This lasted like 10 days under violent arrestment which Cubans were able to follow online.

Then on Nov 26 police decided to invade the house and take everyone out of there by force. Social Media went off during a couple of hours, people started to fear the worst. When the internet came back people were really angry demanding to know where the group was taken. The women appeared in their houses a few hours later but most of men were still missing.

On Nov 27 a group of artists decide to go to Culture Ministry demanding to meet with the “Ministro”, they were around ten. Security didn’t allow them to get in so they started posting on social media and more artists started to show up by night time they were over 300, some say 500 demanding to talk, among them some of the MSI managed to arrive. They were able to meet with the “vice ministro” by midnight while government cut power in the zone and once again tried to prevent people to send food and water to the protesters. But nobody moved. That night the group didn’t achieved much really, but the whole nation was watching on Facebook mostly. Since 1994 and the “Balseros” crisis nothing like that happened. 27th of November will be remember as an historic day.

Since that day the government is trying hard to defame the protesters and portrait them as mercenaries or even terrorists. But that protest has inspired youth from all over the country to replicate it and to try to organize more protests. Now people want to protest those new stores, to protests lack of freedom of expression, to protests police brutality, to protest for the liberation of this rapper (by the way: the leader of MSI and another very famous political prisoner were freed today, 2 in just 1 day, that’s very telling). It’s a wave, an awakening of this generation. Nobody can tell where we are heading, nobody could predict what was about to happen that 27th of November and the after shocks. There are even people attacking the new stores (although I think that is part of the government strategy to justify the heavy militarization of Havana that started yesterday).

This is only part of what’s happening, my friend, but literally every hour something new appears. One thing is certain and there’s a phrase circulating on social media that describes it very well: “They took everything from us and they ended up taking also our fear”. Since Nov 27th maybe communism is still standing, but this nation will never be the same.

Isus al meu, de G. Liiceanu (1)

Danut Jemna, despre Isus al meu, de Gabriel Liiceanu.


În cadrul grupului de lectură din Iași, am început să citim și să discutăm cartea lui G. Liiceanu intitulată Isus al meu. După primele două întâlniri de dialog pe această lucrare, am parcurs introducerea, schimbul de scrisori de la finalul cărții și primul capitol. Fără pretenția unei recenzii sau a unei analize detaliate, câteva aspecte pot fi subliniate în legătură cu aceste pagini de început ale cărții.

View original post 986 more words

Adventul și Postul Crăciunului

Teologul protestant Danut Jemna reflecteaza in acest text asupra sensurilor si importantei pentru viata crestina ale anului liturgic si ale marilor sarbatori crestine, precum cea a Intruparii Domnului.


În tradiția creștină apuseană, anul liturgic este deschis de o perioadă de patru săptămâni care premerg sărbătoarea nașterii Domnului. Acest prim interval din calendarul bisericii a primit numele de Advent, de la termenul din limba latină care înseamnă arătare sau sosire. Este vorba despre o perioadă de timp care focalizează atenția și practica spiritualității creștine pe promisiunea lui Dumnezeu că va trimite în lume un mântuitor care va schimba coordonatele raportării omului la divinitate. Adventul este o invitație la reevaluarea relației dintre Dumnezeu și om, atât în plan personal, cât și comunitar, chiar cosmic. El ne solicită în special disciplina așteptării și virtutea speranței, alături de efortul adâncirii cunoașterii semnificațiilor legate de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Tema pregătirii traversează întreaga perioadă de Advent și le cere credincioșilor o muncă de analiză a vieții lor în perspectiva întâlnirii cu Cristos. Accentul cade pe bucuria omului care se deschide să primească darul…

View original post 1,707 more words

1st Sunday of Advent 2020 – Hope

A Prayer for the First Sunday of Advent

Father, let your hope arise in our hearts! Lift our eyes up to see that you alone are where our hope comes from. Help us to shake off the anxiety, discouragements, and distractions that have filled this year.

May we pause to remember that we have hope in you.

You know the end of our stories, and we give thanks because you have promised that it will be a victorious ending. Give us the grace we need to wrap up this year joyfully.

We invite your Spirit into this beautiful Advent season. Renew our sense of holy anticipation! Let us be those who are waiting eagerly for Jesus to come again.

More than anything, we ask that you be glorified in this season of expectation. Amen.

(Source, HERE)

Manu Contac despre isteria fundametalista legata de modificarea textului rugaciunii Tatal nostru

Dr Emanuel Contac

De peste un an (dacă memoria nu mă înșală) se varsă multă cerneală în dezbaterea privitoare la„Tatăl nostru”.

„S-a apucat Papa să strice Biblia”, comentează îmbufnat unii protestanți, socotind că schimbarea din Tatăl nostru ar deforma grav textul original al rugăciunii Tatăl nostru.

Daca va intereseaza discutia, cititi AICI acest text in intregul lui.

Alex Nadaban – Raspuns la textul meu despre ‘generatia expirata’

Alexandru Nadaban

Pierderi & câștiguri: „generația expirată” – o generație ce s-a sacrificat

În cele ce urmează, voi încerca să exprim câteva gânduri vizavi de articolul prietenului meu Dănuț Mănăstireanu Generația expirată – de ce și cu cât folos apărut recent în revista Convergențe. Nu încerc o critică a articolului, ci mai degrabă un alt punct de vedere. Ba chiar risc să expun cam aceleași idei în alte cuvinte. Volens nolens mă voi încadra în dualista zicală a pesimistului & optimistului: „Mai rău nu se poate!” „Ba se poate!”

Cu toate acestea nu voi încerca să-mi sistematizez scrierea despărțind pierderile de câștiguri. O să vedeți de ce mai încolo.

Aș începe prin a reafirma un adevăr, o situație care ne-a marcat pe toți cei menționați de Dănuț care se încadrează în această generație. Cei pe care o să-i denumesc generic oamenii/liderii din fotografie – câțiva, în contact cu Navigatorii, îi deconspiră Dănuț Mănăstireanu.


Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice, dar asta era politica Partidului Comunist Român: realizările mărețe nu se puteau îndeplini fără ingineri. Ca urmare studiul materialelor scrise, metodele de studiu sistematic și individual, disciplina în metodă ne-au venit ca o mănușă. Asta aș putea spune și despre cei ce nu făcuseră o facultate la acea vreme (aici mă recunosc pe mine), dar au avut parte de aceleași provocări când era vorba despre tehnică, Biblie și biserică.

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice.

Eram analitici pentru că lucram în industrie și făceam legătura între ceva scris în plan, desen, specificații, norme și producția fizică. Nu existau chestii filosofice, nu puteai să introduci ceva out of nowhere. Era vorba de ceva ce fie funcționa, fie era rebut, adică greșit. Nu existau alternative. Nu se puteau face scamatorii. Doar activiștii de partid dădeau din gură fără să spună nimic. Iar dacă totuși mobilizau oamenii, activitatea lor era fără efecte de lungă durată. Noi nu ne doream așa ceva. Accentul se punea pe calitate. Ei încercau scamatorii ideologice, noi credeam că se pot muta și munții-n mare prin credință.

Cu toții am fost slujitori laici ai bisericii. Toți eram educați în spiritul muncii și eticii socialiste, iar din punct de vedere legal și profesional (poate doar cu excepția lui Dănuț, Beni Fărăgău și a încă câtorva) lucram la stat. Chiar dacă doar unii dintre noi erau diaconi ordinați în bisericile în care slujeam, asta nu ne împiedica să fim antrenați în lucrări în care eram lideri pentru că făceam ceva atrăgător și de calitate. Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.

Cititi acest text in integralitatea lui pe situl revistei Convergente.

De la copilărie la maturitate

Teologul Danut Jemna continua demersurile lui antropologice cu tema perena a virstelor vietii spirituale.


Tema maturității creștine sau cea a parcursului de la starea de copil la cea de maturitate este foarte cunoscută în gândirea și practica creștină și admite îndeosebi valențe legate de dinamica vieții de credință sau spiritualitate. Trebuie subliniat însă că dimensiunea antropologică a acestui subiect este mai puțin explorată din diverse pricini, cea mai importantă fiind probabil legată de dominanta soteriologică cu care se operează pentru a explica ce presupune procesul de creștere a omului până la statura maturității lui Cristos (Ef. 4:13).

View original post 1,687 more words

Psalmii lui David, in lectura actorului Marcel Iures

De ani de zile Psalmii, in format audio, sunt un insotitor aproape cotidian pentru mine pe drumul formarii spirituale.

Asa cum puteti verifica in inregistrarea de mai sus, una dintre cele mai semnificative redari ale textului psalmilor in limba romana, in versiunea inspirata poetic a traducerii Cornilescu a Bibliei, este aceea realizata de actorul Marcel Iures.

Impartasesc aici, pentru toti cei interesati, fisierul integral al Psaltirii citite de Marcel Iures (in format m4a, realizat de prietenul meu Manu Rusu). El poate fi descarcat de AICI:

Incarcat pe iPhone, el poate fi ascultat direct.
Pe mobil Android, fisierul poate fi ascultat folosind, de exemplu, app-ul gratuit Listen Audiobooks.

Chemare la responsabilitate – Matei 15:1-13

Icoană cu ilda celor zece fecioare

Duminică 8 noiembrie am fost invitat să rostesc un cuvânt de învățătură, din evanghelia zilei, la liturghia virtuală a Bisericii Protestante din Iași. Redau mai jos textul homiliei mele.

  • * * *

Textul evangheliei de astăzi este o parabolă care ne vorbește despre veghere. Mai precis, despre pregătirea Bisericii pentru cea de a doua venire a lui Cristos.

Avem de-a face aici un text dificil, care a primit de-a lungul istoriei o sumedenie de interpretări fanteziste, cel mai adesea bazate pe o abordare alegorică a detaliilor narațiunii. Perspectiva predominantă din care a fost citit textul este aceea a culturii grecești sau latine, în perioada patristică și medievală, sau a celei general europene, în epoca modernă.

Iată câteva dintre concluziile acestor interpretări:

Fecioarele din poveste i-au făcut pe unii să se gândească la ascetism, la monahism, la sacrificiu sau, mai nou, la așa-numita „cultură a purității” (obsesia virginității femeii, ca marcă a moralității, în detrimentul unor dimensiuni mai subtile ale acesteia, care îi afectează în egală măsură și pe bărbați).

Uleiul a semnificat cel mai adesea, în interpretările catolice și ortodoxe, faptele bune ale sfinților, sau, în cel mai bun caz iubirea creștină – agape, în vreme ce în cele evanghelice el a fost înțeles în mod invariabil ca simbol al Duhului Sfânt.

În acest punct însă, interpretările devin confuze.

Dacă fecioarele sunt Biserica, și mirele vine la nuntă cu mireasa lui, atunci cine este mireasa? Poate poporul Israel? Nu prea se poate.

Dacă uleiul reprezintă pe Duhul Sfânt, cine sunt negustorii de la care poate fi el cumpărat? Or fi proorocii la care se duc unii ca să li se ghicească viitorul?

Și ce sunt candelele? Ortodocșii or ști ce să facă cu ele, dar noi, protestanții, nu prea știm la ce ne-ar putea folosi.

Cinci dintre fecioare nu sunt primite la nunta. Mirele chiar le spune: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Reprezintă ele, deci, pe creștinii care își vor pierde mântuire, din pricina nevegherii?

Acestea, și multe alte asemenea confuzii semnalează faptul că abordarea alegorică a acestui text, nu este, poate, cheia înțelegerii lui corecte.

Dacă doriți, puteți citi textul integral al homiliei in fisierul atasat mai jos.

Generatia expirata – de ce si cu cat folos

Un grup de Navigatori, în 1981: De la stânga la dreapta: Beniamin Faragau – Cluj, Karl Sandin (Navigator, misionar under cover, aflat in Romania ca student), Filip Dinca – Ploiesti, Steve Ramey – Navigator american, Mihai Oara – Bucuresti, Daniel (Hossu) Longyne – Cluj, Paul Negrut – Oradea, Gert Dornenbal – Navigator olandez, un american al cărui nume l-am uitat, Titi Bulzan – Arad, Milan Cicel -Navigator clovac, Paul Wyckoff – Navigator american. (Eu am lipsit de la acea întâlnire.)

Revista Convergențe tocmai a publicat un text al meu în care încerc să fac o analiză a ceea ce a realizat sau nu sub raport teologic generația mea evanghelică.

Iată și aici textul:

Generația expirată – de ce și cu cât folos

Atunci când, după 430 de ani de robie, evreii au trecut Marea Roșie, în drum spre Țara Promisă, ei aveau înaintea lor un drum ce putea fi parcurs fără grabă în nu mai mult de 40 de zile. Totuși, din pricina neputinței lor, nici ei nici liderii lor n-au trecut Iordanul, pentru a intra în „țara în care curge lapte și miere”, ci au rătăcit în pustiu timp de 40 de ani. Două generații, toți cei trecuți de 20 de ani la ieșirea din Egipt, au murit și au fost îngropați în pustiul Sinai, incapabili de a se bucura de promisiunea libertății. Eu cred că Exodul este o metaforă adecvată pentru a ilustra ce s-a întâmplat cu noi, evanghelicii români, după 1989.

Recent, am fost întrebat de un prieten mai tânăr de ce generația mea a produs atât de puțin în materie de teologie, în ciuda faptului că a avut condiții de formare net superioare generațiilor evanghelice anterioare. Întrebarea se referă mai ales la textele biblice, teologice sau de spiritualitate publicate de membrii acestei generații, dar ea țintește, cu siguranță, dincolo de dimensiunea literară a fenomenului.

Încerc să explorez aici această dilemă și să găsesc câteva posibile explicații. Prin „generația mea” mă refer la cei născuți între 1950 și 1970, adică la liderii evanghelici români care au între 50 și 70 de ani sau, dacă vreți, la grupul de evanghelici mai cunoscuți aflați undeva între Benianim Fărăgău și Marius Cruceru. Unele dintre numele lor le găsiți în lista de autori ai volumului Omul evanghelic, apărut la Polirom în 2018. În analiza mea nu mă ocup de cei care au deținut vremelnic diverse poziții la vârful confesiunilor sau al instituțiilor evanghelice. Mă tem că, din pricina mediocrității celor mai mulți dintre ei, istoria nu va avea prea multe de amintit despre aceștia. Mă voi referi, deci, la rolul și impactul unor personalități evanghelice care, în opinia mea (inevitabil subiectivă), au lăsat ceva cât de cât valoros în urma lor, la oameni de influență, la modele pentru generația următoare, indiferent dacă valoarea lor a fost sau nu recunoscută oficial.

Am numit-o „generația expirată” pentru că sunt de acord cu evaluarea implicită din întrebarea prietenului meu, și voi încerca să arăt în cele ce urmează care cred că sunt atât motivele pentru care această generație a reușit să realizeze destul de puține lucruri demne de atenție, cât și cele pentru care noi – căci vorbesc despre generația mea – foarte probabil nu vom lăsa în urma noastră mult mai mult de atât, înainte de a părăsi scena și a fi îngropați în pustia tranziției. Scriu cu convingerea că termenul nostru de garanție a cam expirat și că este nerealist să așteptați de la noi mai mult decât ceea ce am făcut până acum.


Formarea generației noastre a fost marcată în primul rând de un sistem comunist opresiv, în care intelectualii creștini, de orice confesiune ar fi fost ei, erau priviți ca suspecți și potențiali „dușmani ai poporului”. De aceea, cei mai activi dintre ei erau urmăriți în permanență, ceea ce le-a marcat personalitatea pentru totdeauna. Lucrul acesta este greu de înțeles pentru cei care nu au avut această experiență, impactul devastator al acestui context fiind adesea ignorat chiar de victimele lui.

Totuși, în ciuda faptului că evanghelicii (ca și alții, care nu aveau „origini sănătoase” – priviți de regim ca potențiali adversari) nu erau acceptați în anumite domenii de studiu (mai ales din spațiul științelor sociale), generația mea de evanghelici este poate prima care a avut acces larg la studii de nivel universitar, ceea ce a dus la crearea unei noi pături de intelectuali evanghelici. Formarea lor a fost facilitată și de un anume dezgheț la nivelul dinamicii vieții culturale în societatea românească, și de numărul mare de traduceri ale unor texte de calitate, chiar dacă adesea cenzurate, care apăreau în vremea aceea. Din pricina anti-intelectualismului caracteristic comunităților evanghelice, acești tineri intelectuali nu au avut o viață prea comodă între coreligionarii lor, fiind priviți adesea cu suspiciune, mai ales de clerici si de alți lideri, care vedeau în ei potențiali concurenți la pozițiile lor de putere și de decizie. Descumpănit de această tristă constatare, l-am întrebat la vremea aceea pe prietenul meu Beni Fărăgău cum este posibil ca oamenii aceștia să nu bucure că în jurul lor apare o nouă generație de lideri la formarea cărora ei nu au contribuit câtuși de puțin. Răspunsul lui Beni a tranșant. „Dacă ei ar fi fost părinții noștri spirituali, s-ar fi bucurat și ne-ar fi ridicat pe umerii lor.” Noi însă eram niște orfani, care am fost crescuți de alții și am fost percepuți imediat ca adversari și concurenți.

Una dintre limitările reale cu care s-a confruntat generația mea în perioada ei de formare a fost lipsa resurselor, mai ales a literaturii biblice și teologice, ba chiar a Bibliilor, până prin 1970. O serie de inundații catastrofale la începutul acelui deceniu a constituit ocazia deschiderii unor canale de introducere în țară, alături de ajutoarele materiale venite din Vest, a Bibliilor și a literaturii creștine. Desigur, cel puțin la început, a fost vorba mai ales de literatură devoțională, cu nuanțe pietiste și fundamentaliste, care promova adesea teorii escatologice fanteziste (mai ales de sorginte dispensaționalistă). Chiar și acestea însă au fost o gură de aer proaspăt în pustiul informațional în care crescusem și au fost consumate pe nerăsuflate de cei din generația mea.

Cu vremea însă, am început să avem acces la literatură teologică de calitate și unii dintre noi au început să fie atrași de ideea de a face studii teologice în Vest, dat fiind că cele două instituții teologice de la noi (seminarul baptist și cel penticostal) erau de slabă calitate și strict controlate de regim. Îmi amintesc bine o discuție pe care am avut-o în a doua parte a anilor ’70 cu „taica” Simion Cure, care era în vremea aceea pastor girant al bisericii baptiste din Iași, după ce pastorul Radu Cruceru fusese ucis de Securitate. Taica, un om pentru care am un respect infinit – deși cunosc și ambiguitățile biografiei lui – mi-a spus atunci: „Sfatul meu, pe care i l-am dat și lui Iosif Țon, și m-a ascultat, este să încerci să  ieși undeva în Vest și să faci acolo studii teologice serioase, după care să te întorci în țară, cum a făcut și el.” Mărturisesc că nu i-am ascultat sfatul, dar două decenii mai târziu aveam să primesc șansa unei burse de studiu în Marea Britanie.

Unii dintre intelectualii generației mele s-au coagulat în anii ’70 în jurul mișcării de disidență inițiată de Iosif Țon și dusă mai departe de ALRC (Comitetul pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) condus de Pavel Nicolescu, ceea ce i-a adus și mai mult în vizorul Securității. Aceasta a generat, în cadrul bisericilor, un conflict deschis între intelectualii creștini mai radicali și colaboratorii (chiar dacă, uneori, involuntari) ai Securității din conducerile bisericilor. Deși rezultatele pozitive ale acestei mișcări de rezistență au fost puține și îndoielnice, existența ei a dat generației mele o pregustare a libertății care avea să vină.

După 1989, unii dintre prietenii mei evanghelici au avut șansa unică de a face studii universitare în lumea liberă (mai ales în teologie, dar nu numai), iar aceia dintre ei care s-au întors în țară (căci alții au ales, din diverse pricini, să rămână în Vest) au încercat să schimbe câte ceva în jurul lor. Așa cum voi arăta mai jos, aceste visuri și viziuni au fost adesea mult prea mari în raport cu capacitățile reale ale celor care le-au imaginat, dar și cu posibilitățile reale de schimbare ale comunităților evanghelice.

Orientarea spre teologie a multora dintre liderii generației mele, dublată în destule cazuri de decizia de a-și părăsi profesiile seculare și de a opta pentru o carieră eclezială, deși ușor de înțeles în context, a avut și un impact negativ, lipsind generația următoare de modelele necesare pentru a urma o eventuală vocație seculară și sugerând implicit că un creștin care este cu adevărat serios cu credința sa trebuie să aleagă calea, presupus superioară, a vocației religioase sau clericale, ceea ce din perspectivă teologică este o eroare capitală, cu implicații extrem de grave pentru implicarea creștinilor în societate.

Vorbind despre context, nu vreau să sugerez nicidecum că, trăind „sub vremi”, această generație nu putea face mai mult. Avem datoria de a ne asuma propriile neîmpliniri, chiar dacă ne este foarte greu să facem asta fără a încerca să ne găsim scuze și a pasa altora răspunderea pentru deciziile care au condus la roadele îndoielnice pe care le lăsăm în urma noastră. Este însă la fel de adevărat, cred eu, că contextul concret în care am trăit ne-a influențat deciziile într-o măsură mult mai mare decât am fi dorit sau am realizat.


Într-un articol publicat în 2007 de revista East-West Church & Ministry Report, enumeram 50 de evanghelici romani în viață care obținuseră doctorate în teologie, cei mai mulți dintre ei la instituții teologice occidentale (în prezent estimez că sunt mai mult de 200, dar nimeni nu și-a mai dat osteneala să-i catalogheze). Și, chiar dacă unii dintre cei 50 enumerați de mine nu fac parte din generația la care mă refer, este evident că niciodată în istoria evanghelicilor români nu a existat un număr atât de mare de oameni cu pregătire teologică superioară, raportat la dimensiunile destul de reduse ale minorității evanghelice din România. Această realitate a dat naștere, în mod inevitabil, unui înalt nivel de așteptare și, implicit, la sentimentul de dezamăgire despre care discutăm aici.

Desigur, nu toate aceste titluri sunt acoperite de teze de doctorat cu adevărat valoroase și prea puține dintre ele au fost publicate. Mai tragic însă este faptul că după obținerea acestor titluri, cei mai mulți dintre acești doctori în teologie au încetat să mai producă texte consistente, ca și cum doctoratul ar fi fost încununarea carierei lor, nu o simplă validare a faptului că stăpânesc instrumentele esențiale solicitate de cercetarea în domeniu. Probabil, în multe cazuri, doctoratul a fost o condiție esențială pentru avansarea în cariera academică. Cum însă păstrarea unor asemenea poziții nu este condiționată la noi de continuarea activității științifice, motivația pentru implicarea în cercetarea de specialitate a dispărut odată cu obținerea titlului.

Un alt aspect al acestei probleme este lipsa vocației și a dotării pentru teologie a unora dintre noi. Un doctorat în teologie nu face pe cineva să devină în mod automat teolog. Unii dintre noi, în ciuda diplomelor, a titlurilor și a pozițiilor noastre, nu sunt nimic mai mult decât niște învățători înzestrați cu talent. Nimic rău în asta, dar un teolog este mult mai mult decât un didaskalos.

În alte cazuri, obținerea titlului a fost motivată, probabil, de realizarea unei ambiții personale sau a fost o expresie a orgoliului, care odată satisfăcute nu au dat naștere unei nevoi reale de adâncire a adevărului. Am de asemenea informații cu privire la faptul că unele dintre aceste teze, mai ales dintre cele susținute în cadrul sistemului universitar corupt din România, au fost foarte probabil scrise de alții, fie pentru că semnatarii lor nu erau în stare, fie pentru că solicitanții erau prea ocupați cu lucruri mai importante (cum ar fi, de exemplu, politica).

Desigur, realizările acestei generații ar trebui analizate totuși dincolo de chestiunea doctoratelor, oricât de importantă ar fi aceasta. Încerc să mă refer în cele ce urmează la trei domenii specifice: instituțiile, cărțile și ucenicia.

Instituțiile. Crearea de instituții evanghelice a fost aproape imposibilă sub comunism. Cele create totuși, în ciuda interdicției, au fost necesarmente instituții „de subterană”, așa cum a fost cazul ALRC. Situația s-a schimbat însă după 1989, și în cei 30 de ani care au trecut de atunci au apărut o mulțime de instituții evanghelice – universități, școli, ONG-uri etc – multe dintre ele inițiate de membrii generației de care ne ocupăm aici. Cele mai multe dintre ele sunt însă instituții cu caracter carismatic – construite în jurul unor personalități puternice, și care foarte probabil vor dispărea, sau se vor transforma în „monumente funerare” odată cu dispariția inițiatorilor lor. După părerea mea, poate și din pricina modului în care a fost marcată de comunism, această generație pare incapabilă de a crea instituții transpersonale – construite în jurul unor idei sau viziuni care transcend personalitatea fondatorului.

Cărțile. Dacă este să discutăm despre cărți, trebuie să spun dintru început că există totuși un număr semnificativ de titluri care au fost publicate după 1989 de membrii acestei generații. Cele scrise de Beni Fărăgău sunt un bun exemplu. Avem de-a face în acest caz mai ales cu comentarii biblice, elaborate din perspectiva particulară a acestui remarcabil învățător biblic. Chiar și în acest caz, totuși, dacă privim dincolo de suprafața lucrurilor, observăm că este vorba de un efort singular, al unui om super harnic și consumat de o viziune singulară, iar cărțile care au rezultat din acest efort vădesc caracteristicile unui proiect de self-publishing.

Pe de altă parte, avem de-a face cu câțiva autori nascisiști, care mimează excelența („de nota zece”), dar ale căror produse „literare” nu valorează nici cât hârtia pe care au fost tipărite. Cu siguranță că nu acesta este genul de literatură evanghelică a cărei absență o deplângea tânărul meu prieten. Ceea ce lipsește, în mod surprinzător și întristător, este o literatură teologică consistentă, care să ofere un răspuns teologic, adică unul înrădăcinat în datele revelației și în cele ale Tradiției, la problemele curente cu care se confruntă lumea contemporană în general și comunitățile evanghelice în particular.

Înainte de a trece la chestiunea spinoasă a uceniciei, trebuie să subliniez faptul că numărul redus de cărți publicate de membrii acestei generații, puține atât cam am fost noi capabili să producem, se explică și prin rezerva editurilor – inclusiv a celor mai vizionare dintre ele, ce abia pot fi numărate pe degetele de la o mână, față de publicarea de texte ale unor autori români. Motivul esențial invocat de ele este faptul că „lucrările autorilor români nu se vând”. O explicație plauzibilă ar putea fi calitatea sau relevanța redusă a textelor produse de acești autori. Sau faptul că, dincolo de scăderea numărului de oameni pasionați de lectură, gustul publicului evanghelic este în continuă deteriorare, el fiind deformat de pletora de traduceri pietiste siropoase și superficiale aflate pe piață. Cu riscul de a-i supăra pe unii dintre prietenii mei editori, voi spune totuși că, după părerea mea, este vorba în mare măsură de o lipsă de viziune și convingere din partea lor cu privire la importanța capitală a cultivării unor voci teologice locale autentice.

Ucenicia. Generația mea este cea care a redescoperit valoarea uceniciei, mai ales cu ajutorul unor organizații creștine din Vest, precum Navigatorii, Campus Crusade, BEE sau YWAM. Uneori modelele de ucenicie promovate de aceste organizații au fost oarecum mecanice și neadaptate condițiilor locale, dar meritul lor este de a readuce în discuție importanța modelelor în procesul transmiterii credinței de la o generație la alta. Cu vremea însă, grupurile născute sub influența acestor modele au fost acaparate de motivații pragmatice, influențate și de nevoia acestor organizații de a raporta creșteri numerice de care depindea finanțarea activităților lor. Astfel, ritmul de multiplicare a grupurilor de ucenicie a depășit ritmul, mult mai lent, al formării reale a vieților celor uceniciți. Cu alte cuvinte, ucenicia reală a fost subminată chiar de mecanismele și instrumentele menite s-o promoveze. Rezultatul a fost că generația imediat următoare a fost lipsită de ucenicia consistentă de care am avut noi parte. Iar roadele ei, care sunt după părerea mea chiar mai îndoielnice decât cele ale generației mele, sunt dovada incontestabilă a acestui lucru. Desigur, prin asta nu încerc să-i disculp, căci lipsa lor de roade a fost în primul rând rezultatul lipsei lor de consistență și de viziune sau a faptului că s-au vândut prea ușor unor cauze fără miză din perspectiva eternității.

Un alt aspect important al acestei discuții, este rolul pe care îl joacă tipul de personalitate și concepția despre autoritate a făcătorului de ucenici. Generația mea a preluat din mediul politic în care s-a format un model predominant ierarhic, manifestat prin autoritarism, inflexibilitate și dictat. Ceva de genul „Domnul Isus te iubește, și maestrul tău are un plan pentru viața ta”. Rezultatul aproape inevitabil al unui asemenea tip de autoritate este nu formarea de ucenici – oameni capabili de a descoperi și urma cu încredere chemarea pe care ei cred că au primit-o de la Dumnezeu, ci crearea unor clone – oameni deformați „după chipul și asemănarea” maeștrilor lor spirituali.


În cele de mai sus, alături de contribuțiile de valoare ale generației mele la edificarea Împărăției lui Dumnezeu, am subliniat deja câteva dintre limitele inerente acesteia. Unele dintre ele erau inevitabile, căci țin de condiția de oprimați în care a avut loc formarea noastră. Ca să revenim la metafora cu care am început, mă întreb cum ar fi putut înțelege libertatea niște oameni care au fost sclavi toată viața lor, timp de multe generații. Și chiar dacă românii nu au trăit sub opresiune mai mult de 50 de ani (noi am fost norocoși; rușii au avut parte de această „binecuvântare” aproape 70 de ani), regimul comunist pare să fi fost mult mai eficient în deformarea conștiințelor decât cel al faraonilor egipteni.

Una dintre surprizele neplăcute ale acestei epoci de tranziție a fost faptul că unii dintre cei care au fost eroii rezistenței față de regimul comunist au devenit lideri autocratici și manipulatori, care au creat atmosfere dictatoriale în instituțiile pe care le  conduc, indiferent dacă vorbim de spațiul secular sau religios. Aceasta a condus la eliminarea din spațiul universitar evanghelic a unora dintre cei  care au vădit verticalitate și nu au acceptat să devină mercenari unor cauze nedemne de valorile Împărăției sau pur și simplu nu au fost de acord cu liderii respectivi (am undeva o listă cu 25 de astfel de nume de la o singură universitate). Din fericire, unii dintre ei au fost recuperați, făcând cariere internaționale strălucite în teologie sau în domenii conexe. Cei rămași să slujească în țară sunt mai degrabă excepții care confirmă regula. Dar ei sunt în siguranță doar în măsura în care ceea ce scriu este suficient de „exoteric” pentru a nu stârni suspiciunea apărătorilor „dreptei credințe”.

Atmosfera de teamă creată de acești lideri dictatori este un alt motiv pentru care unii dintre cei din generația mea care au rezistat, ca prin minune, în instituțiile academice de grad universitar sau în biserici, nu au curajul de a-și publica textele, din teama de a nu deveni ținta vânătorilor de erezii.

Direct legată de înțelegerea coerentă a conceptului de libertate și a responsabilității pe care aceasta o implică este incapacitatea generației mele de a avea o viziune clară cu privire la viitor. Evreilor, care fuseseră robi de multe generații în Egipt, le era aproape imposibil să-și imagineze ideea unei țări „în care curge lapte și miere”. Aceasta nu înseamnă că noi am fost lipsiți de viziune – fără aceasta nu am fi putut realiza nimic din ce am înfăptuit în plan instituțional sau spiritual. Problema noastră n-a fost absența viziunii, ci lipsa de realism a acesteia, și incapacitatea de a evalua în mod realist puterile noastre – atât sub raport individual, cât și comunitar – în comparație cu amploarea viziunii.

Un ultim aspect demn de a fi menționat aici, și care este extrem de important pentru mine, ca teolog feminist, este faptul că mediul evanghelic continuă să fie dominat de patriarhalism și de misoginism (în versiune soft, în cele mai bune cazuri). De aceea, numărul femeilor este infim între cei care dețin doctorate în teologie, și din păcate niciuna dintre aceste doamne nu și-a găsit locul în învățământul teologic evangelic din România. Vocea femeii este quasi-absentă în teologia de la noi (nu doar în cazul evangelicilor), dar ea poate fi sesizată, ici și colo, în literatura siropoasă de ficțiune, și în cea superficial pietistă prezentă pe piața de carte evanghelică și în ceea ce se numește generic „lucrarea cu femeile”. Ceea ce este și mai grav, este faptul că, pornind de la o interpretare literalist-fundamentalistă a textului biblic, aceste voci contribuie la întărirea unui status quo care atribuie femeii un rol secundar și subordonat în comunitățile creștine.


Eu nu pretind a fi profet și nici nu am în dotare un glob de cristal cu ajutorul căruia să pot citi viitorul. Nu pot încerca decât să fac niște proiecții, în baza experienței și a observațiilor mele.

În lumina acestora, nu cred că ceva radical se va schimba în viitorul imediat în chestiunile discutate mai sus. Observ totuși semne ale unei posibile schimbări, pe termen mediu. Se formează astăzi o nouă generație de lideri evanghelici, care au parte de o formare teologică și spirituală de excepție. Unii dintre ei au deja o voce inconfundabilă și par să fie capabili de a depăși limitările și determinările generației mele. Pe unii dintre ei îi regăsiți între semnatarii textelor din revista Convergențe.

Desigur, potențialul lor rămâne să fie validat în timp, în contextul vieții reale. Dar, repet, potențialul, fie el și pe deplin validat, nu garantează caracterul și integritatea cuiva. Aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem fiecare dintre noi, în fiecare zi.

Un foarte bun prieten, pe care l-am rugat să-mi ofere sugestii la un draft al acestui articol, mi-a spus că i se pare a fi un text foarte trist. Așa este, în mod inevitabil. Nu este însă un text pesimist și nici unul frustrat, ci mai degrabă unul realist. Ceea ce noi am realizat este, cu siguranță, mult mai puțin decât am fi putut face, dar, dincolo de slăbiciunile inerente, nu este nicidecum ceva de disprețuit. Generațiile care vin după noi pot învăța din greșelile noastre, dacă vor avea înțelepciunea să le evite. Dacă noi vom fi pentru ele trepte pe care pot urca mai sus decât ar fi putut ajunge singuri, atunci cred că n-am trăit degeaba.

Fiecare dintre noi am primit daruri deosebite și o chemare specială, pentru un context istoric unic. Fără contribuția noastră, lumea va fi mai săracă și mai lipsită de frumusețe. Cu toții am primit semințe de viață pe care suntem chemați să le plantăm în ogoarele lunii. Ele vor trebui udate ca să poată germina. Din ele vor ieși plante care vor trebui îngrijite ca să poată aduce roadă. Fiecare dintre noi avem un rol de jucat în acest proces. Care este rolul „generației expirate” în acest proces? Poate acela de a fi, vorba apostolului Pavel, gunoi la rădăcină. Eu cred că nu este deloc puțin lucru.

Chip și arhetip

Inca un text parte a proiectului de antropologie teologica al teologului Danut Jemna.


Sfântul Apostol Pavel ne-a oferit poate cel mai profund răspuns la întrebările noastre cu privire la natura omului atunci când a spus că „Isus Cristos este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1:15). O asemenea formulă trimite imediat la cartea Facerii unde citim că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26) și ne face să ne întrebăm despre rolul Fiului lui Dumnezeu cu privire la împlinirea destinului omului. Părinții Bisericii au făcut legătura dintre diferite pasaje biblice din Vechiul și Noul Testament care stabilesc o legătură esențială între Adam și Isus Cristos, între primul și al doilea Adam. Ei au ajuns la concluzia că atunci când Dumnezeu a plănuit facerea omului avea în vedere ca model pe Fiul lui Dumnezeu întrupat (Sf. Irineu, Sf. Maxim). Sfinții Părinți au subliniat în mai multe rânduri că întruparea Fiului lui Dumnezeu era anunțată deja de proiectul creației lui Adam…

View original post 2,049 more words

Morgan Housel – I Have A Few Questions

They’re relevant to everyone, and apply to lots of things:

Who has the right answers but I ignore because they’re not articulate?

What haven’t I experienced firsthand that leaves me naive to how something works? As Jeff Immelt said, “Every job looks easy when you’re not the one doing it.”

Which of my current views would I disagree with if I were born in a different country or generation?

What do I desperately want to be true, so much that I think it’s true when it’s clearly not?

What is a problem that I think only applies to other countries/industries/careers that will eventually hit me?

What do I think is true but is actually just good marketing?

What looks unsustainable but is actually a new trend we haven’t accepted yet?

What has been true for decades that will stop working, but will drag along stubborn adherents because it had such a long track record of success?

Who do I think is smart but is actually full of it?

What do I ignore because it’s too painful to accept?

How would my views change if I had 10,000 years of good, apples-to-apples data on things I only have recent history to study?

Which of my current views would change if my incentives were different?

What are we ignoring today that will seem shockingly obvious in a year?

What events very nearly happened that would have fundamentally changed the world I know if they had occurred?

How much have things outside of my control contributed to things I take credit for?

How do I know if I’m being patient (a skill) or stubborn (a flaw)? They’re hard to tell apart without hindsight.

Who do I look up to that is secretly miserable?

Morgan Housel is a partner at Collaborative Fund and a former columnist at The Motley Fool and The Wall Street Journal. Author of the book The Psychology of Money.

[Source, here. Thanks to Ruxandra Taleanu for the link.]