Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 5

Da, Dănuț are foarte multe date în spate, pe care noi nu le-avem, și poate, din prezentarea asta istorică, ar merita să mai spunem câteva lucruri… te rog pe tine să le spui!

Da! Te rog să întrebi!

Da! Te întreb: de exemplu, sigur, ai amintit de anul 1948, înființarea statului evreu, poate, ar merita să spunem cam cum s-a întâmplat chestia asta, pe scurt.

Da, da! Să spunem ceva despre mișcarea sionistă, care a preexistat acestui eveniment.

Da! Și ce s-a întâmplat, din punct de vedere politic, atunci? Cum a fost posibilă înființarea acestui stat care, în mod cert, a fost motorul acestui conflict care există actualmente și apoi, care sunt rațiunile din spatele tuturor acestor acțiuni evreiești, care își cere terenul înapoi? Bun! Noi, dac-ar fi să gândim după paradigma noastră strict creștină și numai după lectura Vechiului Testament, am zice: „Fraților, păi, ăla e terenul lor…

Sigur că da!

 …și trebuie să și-l ia înapoi!”

Sigur! Cu orice preț!?!

… și ca atare …

Să facă cum au făcut cu canaaniții: să-i nimicească pe orice cale; căci „scopul scuză mijloacele”.

…musulmanii au venit acolo peste ei, le-au luat terenul și ei și-l iau înapoi. Asta ar fi rațiunea cea mai simplistă, banală, cu care se judecă și cu care de fapt, suntem formați, prin mass-media, îndeosebi. Deci haide să spunem ceva despre asta: cum a fost posibil să se înființeze statul evreu, când el nu exista, el dispăruse în anul 70AD și care sunt rațiunile din spatele acestei manevre politice care continuă și acum, cu tot ce spuneai despre epurarea musulmanilor și despre conflictele dintre statul evreu și statele musulmane dimprejur?

Ei bine, în acest punct, ne-ar fi fost de foarte, foarte mare folos să-l avem aici pe Dorin Dobrincu, așa că eu o să încerc să fac o chestie absolut amatoristă și să vă spun câteva lucruri pe care le știu. În mod evident, acesta este un popor straniu, unic în istorie. Nu sunt multe popoare care-au suferit atât de multe vicisitudini și care-au continuat să existe, să-și păstreze identitatea în istorie, în ciuda tuturor acestor vicisitudini. Este un popor cu o capacitate de adaptare incredibilă! După aproape douăzeci de secole de împrăștiere, conștienta lor de popor și nostalgia întoarcerii în Țara Promisă nu i-a părăsit niciodată. Această nostalgie a căpătat diverse forme, unele dintre ele religioase, și aș vrea să menționez aici hasidismul, care s-a născut pe teritoriul nostru, undeva, în nordul Bucovinei – Martin Buber, o mare personalitate a mișcării hasidice își are rădăcinile spirituale pe-aici, pe undeva. Este o mișcare mistică, de reînnoire, un fel de Oastea Domnului a iudeilor, care a păstrat aceste nostalgii, dacă vreți, într-o formă religioasă strictă și spiritualizată. Dar au existat și forme foarte seculare și Mișcarea Sionistă, care s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea și a ajuns la maximă activitate  în perioada care-a precedat Cel de Al Doilea Război Mondial și după aceea, a jucat rolul principal în înființarea statului evreu. Este, în esență și la rădăcinile ei, o mișcare strict seculară. Ea s-a folosit cu abilitate de argumentația de ordin religios, dar liderii ei n-au fost niciodată, și nu sunt nici astăzi  oameni religioși. Ei au dorit să construiască nu un stat religios, nu o teocrație acolo, ci un stat după principiile tradiției moderne, un stat în care acesta este desprins de instituțiile religioase. Ba chiar, la un moment dat, când începuseră discuțiile legate de un loc, de-o patrie, unii dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să primească orice alt spațiu geografic. La un moment dat, s-a discutat despre Uganda, ca despre locul în care să se poată reînființa statul evreu și mulți dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să accepte aceasta. Am putea spune că era un act de disperare. Eu i-aș spune, mai degrabă un act de indiferență, pentru că motivația lor nu era una religioasă, ci pur și simplu, una politic, naționalistă. Ei doreau, în mod legitim, să aibă un stat al lor, așa cum are aproape orice altă națiune. Așa cum kurzii își doresc un stat al lor, cum românii și-au dorit un stat al lor, la fel și evreii au dorit să aibă un stat al lor. Este o dorință absolut legitimă. Mișcarea Sionistă, care-a jucat rolul central în presiunile făcute asupra puterilor occidentale pentru înființarea unui stat evreu, a avut ca prim rezultat Declarația Balfour, dată, parcă, în 1917, de guvernul britanic. Aceasta afirma: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.”

În acest document este menționat pentru prima dată dreptul evreilor la un stat național, pe teritoriul Palestinei. Construind pe acest prim câștig, lucrurile-au mers mai departe și-au fost încununate de succes după Al Doilea Război Mondial, prin eforturile depuse de Statelor Unite, și ca urmare a presiunilor făcute de puternicul lobby evreiesc din diverse țări occidentale, au dus. Acestea au dus, în cele din urmă, în anul 1948, la formarea statului Israel. O cauză principală, pentru care statele occidentale au susținut formarea atât de rapidă a statului Israel a fost, fără îndoială, vinovăția pentru faptul că au permis tragedia Holocaustului. Vinovăția nu este niciodată un bun sfetnic în acțiuni politice și dă naștere unor patologii teribile, și astăzi.

În Iași, din 100.000 de locuitori, în anul ’30, la recensământ, 35%, 35.000 erau evrei. Deci probabil, și-n alte zone ale țării, avem procente foarte ridicate de evrei.

În Darabani, de unde vin Dorin Dobrincu, precum și soția mea, marea majoritate a populației erau evrei. Românii erau o minoritate. Dar nu numai atât. Aceștia aveau roluri puternice și în sistemul bancar și în domeniul comercial. Evreii au știut întotdeauna să facă bani și aceasta a atras întotdeauna invidie asupra lor. Dar au avut și un soi de flexibilitate ideologică, un soi de oportunism, au știut să se plaseze mereu pe valul istoriei. Cu comunismul au cam ratat-o, fie vorba între noi. E o poveste care a căzut cam repede. Dar adevărul este că la începuturile mișcării comuniste, procentul de evrei, în mișcarea comunistă era mult mai mare decât procentul de români. Wurmbrand însuși a fost pregătit să fie unul dintre liderii Partidului Comunist din România. Ori afirmarea, simpla afirmare, a acestui adevăr, fără a acuza evreimea pentru asta, i-a atras lui Gabriel Liiceanu articole denigratoare de o răutate incredibilă și lucrul ăsta s-a întâmplat, se întâmplă în continuare în Europa. Iată, de exemplu, în constituția țării noastre, este pedepsită contestarea Holocaustului, și pe bună dreptate. Dar în aceasta  nu este pedepsită contestarea Gulagului! Interesant! Deși mult mai mulți români au suferit, din pricina gulagului… românesc decât din aceea a Holocaustului.

Spuneai despre asocierea vinovăției cu acțiunea politică și ai făcut o paranteză legată de înființarea statului Israel. Continuă deci de-aici!

O.K! Reiau povestea. Am vrut să spun un lucru foarte important, pe care creștinii care se alătură cauzei Israelului, fără niciun fel de nuanțări și calificări, nu-l pricep. Înființarea statului Israel este privită de marea majoritate a creștinilor evanghelici ca fiind împlinirea profeției din Vechiul Testament, cu privire la întoarcerea evreilor la casa lor; și Israelul actual este privit ca o teocrație, ca un stat în care Dumnezeu este Împăratul. Ori Mișcarea Sionistă, care-a dat naștere acestui stat este-o mișcare seculară, nereligioasă, uneori, chiar antireligioasă, iar statul evreu nu este în niciun caz un stat religios, ba dimpotrivă, este chiar un stat chiar antireligios. Sigur că există acolo și partide religioase, dar în niciun caz asta nu înseamnă că întreg sistemul politic, că guvernul israelian sau că statul israelian este-un stat religios. Și-atunci, avem o problemă majoră. Acțiunile unui stat secular, acțiunile unui stat în mod evident anticreștin sunt considerate de foarte mulți creștini ca fiind absolut intangibile, necriticabile.

Bine, aici, trebuie să menționăm că există două categorii de creștini: unii care consideră că Israel trebuie să revină pe scena politică a lumii, să fie un stat care să reconstruiască Templul, care să readucă acolo toată gloria religioasă a lui Israel și ca atare, acolo, să vină Mesia, să împărățească o mie de ani pe pământ. Asta este-o categorie de creștini care în contextul actual al conflictului din Orientul Mijlociu, susțin cu toată tăria și se roagă, de mama focului pentru Ierusalim, ca toate chestiunile care se întâmplă acolo să meargă în această direcție.

Apoi, există o altă categorie de creștini, poate, mai largă decât cea dintâi…

Marea majoritate! Deși majoritatea evanghelicilor cade în prima categorie! Dar marea majoritate a creștinilor de toate culorile confesionale cad în cea de a doua.

…pentru care rolul lui Israel pe scena istoriei, s-a terminat, odată cu nașterea lui Cristos. De acolo, încoace și …

Cu o singură mică addendă, cea legată de Romani 9-11, pe care eventual, o putem discuta mai încolo.

De atunci, încoace, și Israelul, și Neamurile au acces la mântuire, doar prin Isus Cristos, și ca atare, rolul politic al lui Israel și chiar rolul lui spiritual, în iconomia lui Dumnezeu, nu mai există, așa cum a fost până la Cristos…

Pentru că Biserica este noul Israel al lui Dumnezeu și moștenitoarea promisiunilor.

Acum, unde vă plasați voi în aceasta poveste este o altă discuție. În ce-l privește pe Dănuț, din ce spune el, în mod clar, se plasează în categoria a doua.

Da, deși am fost foarte multă vreme în prima categorie. Am propovăduit această „erezie” cu mare pasiune și i-am otrăvit pe mulți cu ea. Îmi amintesc faptul că în urmă cu câțiva ani de zile eram în București, susținând o prelegere în cadrul unui colocviu dedicat teologului evanghelic american Carl Henry. Acolo făceam o comparație între fundamentaliști , care cred în prima poziție, și noii evanghelici, care sunt mai orientați social și operează cu-o hermeneutică mai flexibilă. Arătam în această prezentare că escatologia cu care operau în chestiunea palestiniană îi făcea pe fundamentaliști să tolereze, dacă nu cumva chiar să justifice, orice violențe și nedreptăți făcute de statul secular evreu împotriva palestinienilor, în virtutea unui pretins drept al lor la stăpânirea, cu orice preț, a acelei țări. În vreme ce noi evanghelici socoteau că este necesară o abordare profetică, care să corespundă cerințelor dreptății lui Dumnezeu și perspectivei împărăției lui, așa cum era aceasta descrisă în Predica de pe munte. La sfârșitul acestei prelegeri, prietenul meu Cristi Țepeș a venit la mine și, zâmbind, mi-a spus: „Îți amintești când ne povesteai ”ereziile” astea, la orele de tineret?” Eu i-am răspuns: „Nu numai că-mi amintesc, am toate schițele! Aș putea să predic oricând din nou aceste „erezii”. Numai că între timp, am studiat puțină teologie și m-am vindecat, cred eu. Pe scurt, această erezie s-a născut, la mijlocul secolului al XIX-lea…

Dănuț, este aceasta o erezie? S-ar putea să fie unii în sală care o susțin.

Dumnezeu să-i binecuvânteze! Apropo de erezii, sigur că este un cuvânt care poate cădea foarte greu la stomac unora, dacă-l iau pe stomacul gol. Luați-l cu multă apă! Eu am o teorie, apropo de versetul acela, din Apocalipsa, cred că 13 cu 8, dacă nu mă înșel, care spune că „Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor”, când vor ajunge în paradis. Unii cred că e vorba de lacrimi și păreri de rău pentru păcate. Eu însă cred că este vorba de lacrimi pentru ereziile pe care le-am vestit cu mare pasiune și convingere, și de care numai acolo am devenit conștienți. Cred că putem intra și cu mici „erezii” în cer. Desigur, nu mă refer la erezii în chestiunile fundamentale, precum cele legate de natura lui Cristos, de Sfânta Treime sau de alte lucruri de genul acesta. Dar, revenind, această teorie s-a născut la mijlocul secolului al XIX-lea. Este-o teorie absolut nouă! Au existat înainte de ea idei vagi care-ar putea fi interpretate în acest sens, în mod special în primele secole ale Bisericii (mă refer la teoria chiliastă). Dar această mișcare, în general, nu a accentuat rolul istoric al statului Israel, ci mai degrabă, ideea unei împărății mileniale pământești a lui Cristos. Marea majoritate a Bisericii a interpretat însă în mod figurativ acel text din finalul cărții Apocalipsa. Din păcate, această erezie a fost reînviată la mijlocul secolului al XIX-lea de către un disident britanic, J.N. Darby, părintele ramurii înguste, exclusiviste a creștinilor după Evanghelie. Ideile lui, care probabil ar fi rămas obscure, au fost promovate cu extraordinar de mare succes de către un alt autor, tot britanic, tot creștin după Evanghelie, care se numește Scofield. Acest Scofield a avut ingenioasa idee de a produce o Biblie cu adnotări, o Biblie de studiu, în care toate ideile dispensaționalismului lui Darby au fost incluse în aparatul critic. Această Biblie s-a vândut în milioane și milioane de exemplare și a influențat gândirea evanghelicilor, pe toatee continente, mai puțin pe continentul european. Dar marea majoritate a evanghelicilor, între aceștia poate 75-80% dintre evanghelicii americani, sunt dispensaționaliști. Pentru ei Darby este mai important decât Calvin și evident, mai important decât Augustin sau cappadocienii. Este-o teorie nouă și cred că toate teoriile noi ar trebui să fie suspecte, prin definiție. Sigur că teoria are tot felul de implicații de toate culorile, pe care nu avem timp acum să le discutăm.

Ideea acestei teorii este că istoria se împarte în șapte perioade. Noi suntem în perioada Bisericii, care după unii a 5-a, după alții a 6-a (câți dispensaționaliști, tot atâtea teorii, și câteva pe deasupra). Aceasta va fi urmată de perioada lui Anticrist, în care un anticrist fizic se va arăta pe pământ; el își va pune icoana în templul fizic, reconstruit, de la Ierusalim; apoi, Cristos se va arăta în slavă, îl va spulbera pe Anticrist, îl va lega Satan și vor urma o mie de ani de pace și binecuvântare pe pământ. Nu este prea clar ce se va întâmpla cu Biserica în perioada aceea. După unii, va sus, în cer, cu Cristos. După alții, va fi jos, pe pământ. Este o confuzie totală. Nu găsești doi dispensaționaliști care să fie de acord între ei în chestiunea asta, ceea ce vădește confuzia și subiectivitatea întregii povești. Desigur, după aceasta va urma Marea Judecată și Împărăția veșnică.

Dar această idee a alimentat foarte mult sionismul, probabil, în Statele Unite…

Sionismul, mai degrabă, s-a folosit de ea. Evreii sunt băieți deștepți. Sunt și oameni proști printre evrei, ca printre toate popoarele, dar în general ca popor, au un grad de înțelepciune și de deșteptăciune, cred, mult mai mare decât altele. Dovadă este faptul că au luat cele mai multe premii Nobel, ceea ce nu poate fi explicat doar prin faptul că au un lobby puternic. Este mai mult decât atât. La Hollywood, se poate explica mai bine numărul de Oscar-uri, prin prezența lobby-ului evreiesc, ca și faptul că miliarde de dolari sunt folosite anual pentru susținerea Israelului, pentru că evreii au multă putere în media și în lumea bancară. Dar pentru asta nu trebuie să cădem nici în ideea paranoia, și fundamental antisemită, care susține că evreii conduc lumea, pentru că altfel, Doamne ferește, o să avem parte de un nou Holocaust și nu cred că asta este ceea ce ne dorim. Toate extremele astea sunt nesănătoase.

(va urma)

 

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s