Comentarii pe baza unui text legat de sintagma ‘spatiul intelectual laic’

Domnul Costel Ghioancă a lansat o discuție pe pagina sa de pe platforma academia.edu legata de implicațiile pe care le are utilizarea sintagmei „spațiul academic laic” în codul etic al Universității București, invitându-mă să comentez cu privire la textul afișat de domnia sa, ceea ce am și făcut (textul său poate fi accesat AICI, dacă aveți un cont pe această platformă).
Dat fiind că, după opinia mea, această discuție este de interes mai larg, am decis să afișez aici comentariile mele. Sper că textul meu este destul de explicit pentru cei care nu au acces la academia.edu. Dacă nu, sunt deschis să ofer explicații.

* * *

Stimate domnule Ghioancă,

Cred ca înțeleg motivația acestui text, și consimt la ea, dar nu împărtășesc, necesarmente, nici unele dintre premise, nici concluziile ei. Iată, deci, câteva observații personale pe marginea articolului dvs.:

1. Mai întâi, nu doar în acest text, ci în general în limba romana, inclusiv în DEX, avem de-a face cu o confuzie terminologica izvorâta din analfabetismul religios care domină spațiul public după modernitate. Sorgintea ei este una comunista în prima instanța, si aceasta este întărita de uzajul terenului paralel francez, ‘laicité’, în loc de secular/secularitate.

Termenul ‘laic’ este la origine unul eclesial, si este opusul terenului ‘cleric’. Ca atare, el se refera NU la cineva care este anti- sau a-religios, ci la o persoana nu este hirotonită/ordinata, indiferent daca acea persoana este un credincios sau nu.

Sensul despre care vorbiți în articol poate fi mult mai bine servit, cred eu, de termenul ‘secular’, respectiv ‘secularism’, de unde provine si termenul tehnic ‘secularizare’ (care ține de domeniul sociologiei). A propos, observ că francezii, caracterizați îndeobște de ignoranță religioasă, pe lângă termenul ‘laicisation’, folosesc și termenul corect, ‚sécularisation’.

Dar, desigur, limba este un organism viu, si uneori ignoranța, respectiv confuzia pe care ea o aduce, câștigă teren în detrimentul clarității si al logicii. Rolul specialistului este însă, pe cit posibil, de a nu ceda terenul, din lașitate intelectuala, ci de a impune rigoare, chiar daca, fatalmente, risca să piardă bătălia pe termen lung. Aceasta nu este însă niciodată pierduta din start, așa incit, cred eu, lupta pentru adevăr si coerenta trebuie purtata până la capăt.

2. Cred ca realitatea căreia i se opune textul este un eventual caracter „secularist” al universității, iar NU al caracterului ei „secular”, care este, cred eu, un câștig enorm al modernității – alternativa fiind controlul instituției eclesiale, care este în mod inevitabil una confesională, respectiv aceea a confesiunii majoritare, dominante, asupra cunoașterii academice, si de aici anihilarea, de facto, a libertății academice. Ba, mai mult, anihilarea, de facto, a vocilor minoritare sub raport confesional și ideatic, culmea, prin folosirea unor mecanisme pur democratice. Ca atare, contestarea universității ca „spațiu intelectual secular” – adică unul care nu exclude, dar nici nu favorizează o anume perspectivă religioasă, respectiv confesională, poate avea efecte perverse, limitând libertatea academică pe care acest text încearcă să o apere. Pledez, deci, pentru a opera în acest spațiu cu distincția între conceptele de „secular”/„secularitate”, pe de o parte, și „secularism”/„secularizare”, pe de alta, presupunând utilizarea unor definiții nuanțate și adecvate.
3. În ultimul rând, as sugera utilizarea ca resursă importantă pentru această discuție a cărții lui Miroslav Volf, A Public Faith. How Followers of Christ Should Serve the Common Good, care ne oferă o analize coerente ale diverselor opțiuni și a implicațiilor acestora, pledând pentru o prezență activă, dar neinvazivă în spațiul public, inclusiv a celui academic, a celor pentru care angajarea religioasă este un fapt de viață central, nu periferic.