Gabi Macovei – soț și tată, biciclist solitar,
poet pentru prieteni și specialist în comunicare
din București. Crede în supraviețuirea rasei
umane prin rock’n’roll și mașini electrice.
Dialogul de mai jos a fost publicat de amicul Voicu Bojan pe platforma pressone.ro. Este un text care trebuie citit neaparat.
* * *
Gabriel Macovei își pusese de o vreme în cap să petreacă o săptămână ca voluntar într-o tabără de refugiați. Voia să verifice dacă el – familist dedicat, city boy sofisticat și ușor hipsterish – e în continuare viu, capabil să-și ajute semenii, și dacă e sensibil la drama unor necunoscuți aflați între spaima de moarte și limanul speranței.
Așa a ajuns în tabăra Moria din Lesbos, ca voluntar pentru EuroRelief, unul dintre zecile de ONG-uri care activează în această insulă elenă aflată foarte aproape de coastele Turciei.
Experiența l-a schimbat. Cum și de ce? Peste ce poți da într-o tabără de refugiați? Nu cumva, în final, dai chiar de tine însuți, dar altfel decât te știai înainte?
Iată dialogul nostru.
* * *
− De unde ți-a venit ideea asta și cât timp ai lăsat-o la dospit până să fii convins că asta vrei să faci?
− Ideea mi-a venit în iarna lui 2015/2016, când criza refugiaților era la apogeu și zilnic treceau peste Marea Egee zeci de bărci pline cu sute de oameni. Apoi a urmat imaginea cu copilul mort pe plaja din Turcia și mi-a pleznit o coardă din inimă.
Fiul meu era la fel, avea aproape 4 ani. Se juca pe tabletă, primea cutii de lego și era înconjurat de părinți și bunici − lumea lui era perfectă. Iar copilul ăsta se îneca, sărmanul, singur în Marea Egee.
Am stat un an și ceva cu ideea asta în minte, uneori o uitam, uneori revenea. De fiecare dată când vreo știre despre refugiați spărgea zgomotul media, conștiința mi se reactiva: “Parcă ziceai că vrei să te duci, nu?”.
Inițial, am vrut să merg împreună cu soția mea, dar n-a mers. Nici timp nelimitat nu aveam. Unele ONG-uri nici nu s-au sinchisit să-mi răspundă, altele au zis că timpul limită e de minimum o lună.
Am dat apoi de un prieten grec din Atena. M-a întrebat ce vreau să fac acolo. I-am zis: Nu știu ce înseamnă o tabără de refugiați, știu însă ce vreau − să ajut. Dacă trebuie să mătur, o să mătur, dacă trebuie să spăl veceuri, o să spăl și dacă e de dat mâncare, o să dau.
Grecul mi-a trimis un link. În cele din urmă, EuroRelief m-a primit pentru o săptămână.
− Sever Voinescu făcea recent, în Dilema veche, o distincție incomodă:
Europa reală este cea produsă de propria ei istorie, de antichitatea greco-romană, de creștinism și de iluminism, de lungul Ev Mediu și de fulgerătoarea modernitate, este Europa lui Bach și a Beatlesilor, Europa lui Rodin și a lui Brâncuși, Europa marii noastre creativități și a marilor noastre angoase. (…) Dimpotrivă, Europa falsă este o Europă care se leapădă complet pe sine, devine un fel de loc gol în care încape, egal, absolut toată lumea. Europa falsă nu mai e a europenilor, ci a întregii lumi, pentru că, în viziunea promoterilor ei, orice om de pe planetă poate deveni european, doar să vrea.
Referitor la problema refugiaților, nu de puține ori lumea face un reducționism de tipul: “Hai, să facem rapid un zid ca nu cumva să vină barbarii peste noi!” Versus: “Hai, să deschidem granițele și să-i lăsăm pe toți refugiații și amărâții să vină!” După experiența din Lesbos, cum vezi tu dilema?
− Faza asta cu Europa lui Bach, Brâncuși sau Beatles e reală, o cred. Dar noi o ținem sus și tare pentru că vrem să ne identificăm cu ei și mesajul pe care vrem să-l transmitem este, de fapt, Europa noastră.
Europa Beatles e “Imagine all the people living for today”. Europa este azi o vastitate de arome, un mix de culturi cu o savoare minunată.
Nu sunt diplomat, ca Sever Voinescu, așa că zic: Europa reală, aia intelectuală, creștină, luminată, modernă, deschide brațele și spune “Veniți, copiii mei și dormiți la sânul meu”.
Nu poți să îți asumi poziția asta de lider și să rămâi cu brațele strânse la piept. Și mai e un lucru. Poate a venit timpul să ne asumăm greșelile trecutului, la pachet cu sutele de ani de colonialism față de Africa și Orient.
Oamenii ăștia, cultural vorbind, știu că aici e ceea ce trebuie pentru că ne-au văzut atunci când am intrat nechemați în ograda lor.
…
(Cititi AICI restul acestui interviu.)
Persona 