Francisc Visky jr – Corectitudinea teologica vs corectitudinea politica in dialogul biserica-stat – 3

Creştinul şi politica

Cuvântul „creştin” este utilizat de 3 ori în Noul Testament (Faptele Apostolilor 11:26; 26:28; 1 Petru 4:16). Cei care L-au urmat pe Isus Cristos au fost numiţi pentru prima dată „creştini” în Antiohia (Faptele Apostolilor 11:26) şi asta datorită credinţei, faptelor şi a modului lor de a vorbi, asemănătoare lui Hristos. (www.gotquestions.org)

Dacă îl urmăm pe Cristos, raportarea la politică nu poate să difere de ceea ce a trăit El.

Evanghelistul Matei ne spune că noi suntem sarea pământului şi lumina lumii. Apostolii au urmat îndeaproape exemplul Mântuitorului şi pe parcursul scrierilor lor găsim multe sfaturi cu privire la autorităţi. Apostolul Petru ne spune: „fiţi supuşi oricărei stăpăniri…” (1 Petru 2, 12-14) sau Tit care îndeamnă „ adu-le aminte să fie supuşi stăpănirilor şi dregătorilor” (Tit 3:1).

În scrisoarea către Romani Apostolul Pavel prezintă un întreg arsenal al comportării creştinului în cetate. (Romani 13:7)

Este clar că cetăţeanul creştin trebuie să participe la viaţa societăţii în care trăieşte, cu respectarea unei limite de relaţionare dată de Scriptură, de etica şi morala creştină. Trebuie să cunoască legile statului şi să accepte să trăiască în acord cu ele, conştient fiind de faptul că statul poate declanşa oricând prigoana. Supunerea lui încetează atunci când statul nu mai permite slujirea şi mărturia.

Din păcate, chiar şi în istoria noastră recentă, au existat creştini care au coborât standardele, deschizând larg poarta compromisurilor astfel că ei au capotat lamentabil pe tărâm politic.

Suferinţa şi biserica

Este un domeniu despre care se vorbeşte foarte puţin sau deloc. Nu ne place suferinţa. Aflăm despre acest raport „misterios” din cea mai disputată carte a Bibliei, Apocalipsa lui Ioan. Iar în Scrisoarea către Romani, Apostolul Pavel afirmă cu tărie că: „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”

Starea naturală a biserici este suferinţa. Aceasta este permanentă şi continuă şi are loc pe trei paliere: religia, politica şi familia. Fiecare dintre ele îşi manifestă acţiunea datorită faptului că biserica nu este din această lume.

biserica suferă pentru că lumea nu-i primeşte mesajul, dar şi din cază că ai Săi n-o înţeleg pe deplin.

Raportarea corectă la suferinţă este doar atunci când biserica priveşte destinul ei nu din perspectivă „lumească” ci din punctul de vedere al harului, ca dar nepreţuit al lui Dumnezeu.

Căci, „…vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29) şi „… căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi.”

Biserica comunică cel mai eficient prin limbajul suferinţei şi nu pe limba theological correctness-ului.

Creştinul, rânduit suferinţei, are o atitudine cu adevărat politică. Pe această bază au fost condamnaţi toţi creştinii cărora li s-a dat harul martiriului.

Nu trebuie să uităm sub nici un chip că „Domnul conduce naţiunile” iar raportările noastre trebuie să se realizeze în Cristos, prin Cristos, pentru Cristos.

*****

Arad, 07 ianuarie 2017

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s