Politica în Vechiul Testament
Biblia, are o atitudine foarte clară în ceea ce priveşte autoritate statală. Dacă la început poporul recunoaşte autoritatea lui Dumnezeu, pe măsură ce scade credinţa şi respectul faţă de legea lui Dumnezeu, apar şi problemele legate de organizarea societăţii. În Vechiul Tesament, până la apariţia primului împărat, Saul (1047-1007 B.C.), nu era nici o problemă în ceea ce priveşte autoritatea; cu toţii acceptau autoritatea lui Dumnezeu care rânduia conducătorii, iar această autoritate era transmisă prin marele preot.
Moise, Iosua, Ghedeon, toţi rânduiţi de Dumnezeu, au condus poporul lui Israel până când, în timpul lui Ghedeon, poporul cere un conducător, un împărat, „cum au toate neamurile”. Ghedeon refuză şi spune poporului: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni, ci Domnul va domni peste voi” (Judecători 8: 23).
Dorinţa tot mai aprigă de a nu respecta Legea şi de a nu se supune lui Dumnezeu a adus într-un final la ungerea lui Saul ca împărat, dar şi acest lucru a fost posibil doar cu voia lui Dumnezeu. În timpul profetului Samuel, Domnul a zis: „…ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei…”(1 Samuel 8, 7). Dumnezeu a acceptat cu durere alegerea poporului ales. Astfel că, schimbarea împăraţilor a dus la lupte sângeroase, crime, durere, de data aceasta între seminţii. Orgoliul, vanitatea, gelozia conducătorilor a făcut ca în loc să se unească, seminţiile s-au îndepărtat, fiind mult mai vulnerabili fizic şi spiritual în faţa vrăjmaşilor păgâni. Iată cum politica dezbină..19
Există în Vechiul Testament un model de urmat în cazul în care Dumnezeu ne trimite în faţa dregătorilor, a conducătorilor politici. Iată:
- Moise şi Aaron s-au dus apoi la faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea.”
- Faraon a răspuns: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece.” (Exod 5, 1-2)
Ce mă învaţă acest text?
- În primul rând delegarea este ”aprobată” de Dumnezeu.
- Delegarea nu este individuală: Moise şi Aaron merg împreună la faraon.
- Ei nu vorbesc în numele lor, al familiilor, al copiilor lor, al comunităţii, ci în numele lui Dumnezeu.
- Motivul pentru care cer independență este: să sărbătorească în pustiu, în cinstea Domnului.
În ciuda expunerii clare a motivaţiei în favoarea eliberării poporului, răspunsul „politic” al faraonului a fost la fel de clar: „Eu nu cunosc pe Domnul”. Este clar că nu poate exista dialog între cele două stăpâniri.
Isus şi politica în Noul Testament (Cristos şi împărăţia)
Niciodată, sub nici o formă, Isus nu a încercat să se erijeze în reprezentant al diverselor mişcări sociale. Nici nu a îndemnat la nesupunere. Dimpotrivă, atunci când fariseii îi întind o capcană politică, El răspunde fără echivoc: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. (Matei 22:21)
Este clar că datorăm conducătorilor ascultare şi taxe. Dar ascultarea se opreşte acolo unde Cezarul îmi cere să-i dau slava care aparţine lui Dumnezeu şi, pot spune nu, atunci când mi se cere negarea credinţei în El!
Pe de altă parte, Isus nu a acceptat să intervină în probleme politice sau juridice (vezi scena în care i se cere să împartă averea moştenită, între fraţi).
Într-o discuţie avută cu cineva despre relaţia biserică-stat mi s-a replicat că Isus a făcut politică pentru că tot timpul a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu. Interlocutorul a uitat să precizeze detalii importante despre această împărăţie.
„Împărţia mea nu este de aici” (Ioan 18, 36) sau „…Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, spune Isus în altă parte (Luca 17, 20-21).
Conducerea politică de atunci, ca şi acum, era plină de corupţie, nedreptate, intoleranţă, etc. cu toate acestea Isus nu a luptat pentru reforme politice, nici sociale şi nici nu s-a amestecat în treburile autorităţilor şi nici nu i-a condamnat. Ca şi pe vremea lui Isus şi în zilele noastre, poporul evreu avea foarte mulţi duşmani, totuşi El nu i-a condamnat pe aceştia.
Prin exemplul Lui ne arată că soluţiile la inechităţile generate de politică nu se află în mâini omeneşti, ci în mâna Celui care deţine controlul asupra lumii şi a istoriei.
Faptul că politica este seculară exclude din start natura lui Cristos, acea natură care face posibilă „metanoia” omului vechi prin lucrarea Duhului Sfânt!
…
VA URMA
Persona 