Francisc Visky jr – Corectitudinea teologica vs corectitudinea politica in dialogul biserica-stat – 1

francisc-visky
Prietenul meu, Francisc (Feri) Visky, fiul mai mare al pastorului reformat Ferenc Visky – el insusi credincios reformat angajat, inginer si antreprenor cu preocupari dintre ceele mai diverse, mi-a acordat permisiunea de a publica aici reflectiile lui legate de relatia biserica-stat, care au fost ocazionate de convunsiunile social-religioase din anul care tocmai a trecut.

El m-a rugat, de asemenea, sa mentionez faptul ca ele sunt o inceercare de a semnaala faptul ca in acest an se implinesc 500 dee ani de la Reforma protestanta, un eveniment care a marcat in mod radical istoria bisericii crestine. Ese un subiect asupra caruia voi reveni si eu pe parcrsul acestui an, pe acest blog si in alte publicatii. Pina atunci, dat-i putina atentie lui Feri, ca merita. Lectura placuta!

* * *

Prolog

Tot mai mult, mai ales în ultima vreme, asistăm la o încercare teribilistă a bisericii, prin membrii ei, de a influența politica statului pentru ca laicitatea acestuia din urmă să fie asezonată conform cu gustul, aşa zis teologic, al ei.

Anul 2016 poate fi declarat fără exagerare anul politizării mesajelor, a acțiunilor membrilor bisericii în procesul de sociomorfizare a devenirii „ca lumea”.
Marșuri, manifestări, lansări de baloane, scrisori deschise adresate forurilor superioare ale statului, întâlniri de lucru cu politicienii, declararea acțiunilor lui Dumnezeu ca fiind politice sau declararea lui Isus Cristos ca politician, ca făcând politica Împărăției Lui, sunt tot atâtea dovezi al unei mișcări de afirmare de sine născută din mândrie.

Problemele de natură spirituală nu pot fi reglementate de hotărâri judecătorești, și nici măcar de constituția unei țări. Ele ţin de schimbarea firii, de metanoia minții, cu asistența Duhului Sfânt. A confunda firea cu politicul poate duce la erezie.

Desigur, acceptarea suveranității lui Dumnezeu în istorie nu trebuie să ne facă pasivi spiritual, dar nici să ne facă activiști, care Îi dau o mână de ajutor în rezolvarea problemelor politice curente.
Ne lipsește speranța escatologică, credența, dar mai ales smerenia de a fi convinşi de atotputernicia lui Dumnezeu. Dar dacă El nu are putere în vieţile noastre, cum va putea rezolva problema lumii?!
Am pierdut încrederea în „guvernarea de sine” şi simultan (ce coincidență!) „credinţa în Providenţă, în bunăvoinţa şi protecţia Celui de Sus sau, dacă aceste expresii vi se par desuete, ne-am pierdut credinţa înprimatul Binelui” (Pierre Manent).

Prin aceste manifestări, care nu-i sunt caracteristice, biserica doreşte să iasă dintr-un soi de clandestinitate – de a nu fi din lume – dar ea nu o poate face decât dacă “întră în competiţia mândriilor, a pretențiilor şi a lamentărilor, adevărat flagel al epocii noastre revendicative” (Pierre Manent).

Limbajul bisericii a devenit unul uzat, caracterizat tot mai mult ca “limbaj de lemn”, fără acoperire în fapte şi de aceea eu îl numesc limbajul “corectitudinii teologice” asemănător cu cel prin care politicul spune una şi înţelege alta.

Clarificări

Discuţia despre dialogul biserică-stat se poate purta pe diverse niveluri, cu precizarea unor termeni pe care îi vom folosi în argumentări. Cei mai mulţi reduc discuţia la aspectul financiar, relaţia fiscală, fără a aborda domeniul competenţelor celor două entităţi, atingându-se doar tangenţial viziunea, iar misiuea lor este redusă la interacţiunea dintre biserică şi acea parte a statului care reglementează, constrânge şi taxează.

Mai există un grup, din zona evanghelică, aş zice sectant, care din dorinţa de a-şi explica demersul în domeniul politic, restrânge nivelul dialogului la câteva „extrase” din Biblie, închizând din start drumul spre o comunicare raţională, în schimb, folosind un limbaj al „corectitudinii teologice”, (theological correctness) are impresia că reuşeşte să comunice.

Termenii cu care voi opera în acest mic studiu privesc statul, politica, biserica, doctrina, creştinul, suferinţa, toate în perspectiva dialogului, iar alţi termeni care apar pe parcursul expunerii vor fi explicaţi acolo.

Statul, instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social şi sunt reglementate relaţiile dintre oameni (dex), reprezintă şi totalitatea membrilor ei numită şi cetate, ţară. Rolul ei este de a asigura bunul mers şi bunăstarea materială a societăţii.

Instrumentul prin care se realizează acest demers este politica (respectiv politica economică, culturală, militară, dreptul civil, dreptul penal etc.).

Revoluţia Franceză (1789-1799) a instituit separarea statului de biserică. În iulie 1789 comitetul revoluţiei a emis Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Peste aproximativ 70 de ani, la 10 decembrie 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „consfinţeşte” individualismul liberal, toleranţa, indiferenţismul. Iar în 1977 la constituirea Uniunii Europene (formulă ideologică), parlamentul UE va folosi termenul de “garantare al drepurilor individuale” care poate fi considerată o “derivaţie a doctrinei creştine a conştiinţei, dar şi o ruptură de aceasta”(P.M.). Vezi salvarea individuală în cazul pildei cu oaia rătăcită…

În comunicare, statul foloseşte limbajul corectitudii politice (political correctness) adică „spune una, face alta”. În timp ce vorbeşte de legi, norme juridice, instrucţiuni de aplicare a lor, administraţia nu ţine cont nici de una nici de alta, ci dimpotrivă le încalcă pe toate cu nonşalanţă.

Legea nr. 489/2006, privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor pleacă de la premisa de bază a recunoaşterii de către stat, în Constituţie, a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti contemporane:

Statul Român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social – caritativ, cultural şi de parteneri sociali, precum şi statutul acestora de factori ai păcii sociale (art. 7, alin. 1).

Statul Român recunoaşte rolul important al bisericii Ortodoxe şi al celorlalte biserici şi Culte recunoscute, în istoria naţionala a României şi în viaţa societăţii româneşti (art. 7, alin. 2).

Conform legii, cultele recunoscute sunt personaje juridice de utilitate publică (ONG). Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constiţutionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1).

Caracteristica ideologică a statului este laicitatea, prin care vrea să impună spaţiului în care activează o ideologie care exclude revelaţia ca mod de cunoaştere. Prin laicitate statul impune un comportament profan care exclude orice altă formă de acţiune care nu are pecetea ideologiei ei. În consecinţă, biserica este exclusă prin ideologia care este impusă prin politica de stat (materialism, naționalism, socialism, comunism, nazism, etc.).

Biserica este adunarea poporului ales şi mântuit în Cristos care este preocupată de aşteptarea revenirii în slavă a Mântuitorului (parousia), pentru a împărăţi într-un „cer nou şi un pământ nou”.

Preocuparea bisericii este de a-L reprezenta, de a fi martoră, mireasa lui Cristos. Biserica se preocupă de destinul oamenilor de (bună)starea lor spirituală. Ea, iserica, nu este ierarhică şi nici juridică, iar relaţiile sociale dintre membrii au un caracter doctrinar şi se bazează pe o ordine morală obiectivă. Speranţa bisericii este Cristos şi nu relaţia pe care o poate cultiva cu statul.

În relaţia cu partea „socială” a statului nu există tensiune între acesta şi biserică. Statul recunoscând, prin lege, anumite competenţe sociale ale bisericii, permite încheierea unor parteneriate sociale. Însă, în ceea ce priveşte dialogul pe alte niveluri, există tensiuni din cauza diferenţelor conceptuale care nu se pot negocia, de exemplu autoritatea lui Dumnezeu, revelaţia în rolul cunoaşterii, rolul lui Dumnezeu în istorie, etc.

În ultimul timp, mai ales după lovitura de stat de la Bucureşti din decembrie 1989, biserica a pierdut din forţa mărturiei, dispărând treptat caracterul ei de a nu fi din această lume. Alunecând pe panta sociomorfizării, ea începe să se confunde tot mai mult cu comportamentul statului, existând totuşi o tensiune între „a vrea” şi neputinţa ei de a deveni politică.

În primii ani de după revolta populară/revoluţie/lovitură de stat, administratorii bisericii, pastorii, erau preocupaţi mai mult de logistica şantierelor de construcţii ale noilor lăcaşe de cult şi ale altor utilităţi decât de edificarea spirituală care era lăsată pe seama unor misionari străini, care erau în cele mai multe cazuri finanţatorii noilor construcţii. Aceştia, pe lângă o prezentare „altfel” al evangheliei, au deschis larg uşile pentru un intelectualism de loc specific culturii locale. Astfel că mesajul, revelaţia Cuvântului, s-a transformat în învăţătură. Motivaţia acestui demers a fost că, prin acest gen de cunoaştere, mărturia poate avea un impact mai mare în rândul celor din „lume” şi Evanghelia poate fi mai atrăgătoare.

Doctrina, termen provenit din limba latină, exprimă suma unor învăţături, principii, pe baza căreia funcţionează un sistem, în cazul nostru biserica. În cazul statului, Constituţia reprezintă „doctrina”, principiul după care este organizat sistemul politic de conducere.

În ambele cazuri avem de a face cu o limitare a drepturilor individuale. În cazul bisericii se restrânge aria de înterpretare a Cuvântului până la limita pe care o permite doctrina.

Doctrina, în cazul bisericii, nu permite nici un fel de compromis, pe când în cazul statului „arta” conducerii se caracterizează prin capacitatea celor implicaţi în a face compromisuri.

Creştin, înţeleg prin acest cuvânt evanghelicul născut din nou, ca membru al statului având o triplă relaţionare:

  1. a. cu Dumnezeu, în planul personal de mântuire;
  2. cu biserica în planul realţionării, al comuniunii, în lauda adusă lui Dumnezeu;
  3. şi cu statul în planul relaţionării sociale cu aproapele.

Astfel definit, creștinul are o dublă cetăţenie şi o triplă responsabilitate. El priveşte procesele, fenomenele din jur nu din perspectiva statului secular, profan, ci din perspectiva bisericii care consideră lumea în calitatea ei de creţie a lui Dumnezeu şi de aici statutul cetăţeanului ca administrator al bunurilor create. Ca urmare, creştinul acţionează etic (în sensul restrâns al dreptăţii) şi moral adică drept, în sensul larg. Prin comparaţie, acţiunile în sensul legii statului, sunt judecate de justiţie, care „impune” minimul moralei dar de cele mai multe ori le încalcă şi pe acestea. În fine, creştinul este om-comuniune în sfera divină şi om-comunitar în sfera socială.

VA URMA

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s