Christian de Chergé – Testamentul unui martir al iubirii

Christian de Chergé

Dacă mă va ajunge ziua – și aceasta ar putea fi chiar astăzi – în care să fiu victima terorismului care pare că vrea să-i „înghită” pe toți străinii care trăiesc în Algeria, mi-ar plăcea ca comunitatea mea, ca Biserica mea, ca familia mea să-și amintească de faptul că viața mea a fost DĂRUITĂ lui Dumnezeu și acestei țări. Ca ei să accepte că singurul Stăpân al vieții nu poate fi străin de această brutală plecare. Ca ei să se roage pentru mine: cum aș putea fi eu vrednic de o astfel de ofrandă? Ca ei să știe să asocieze această moarte cu atâtea altele la fel de violente, lăsate în indiferență și anonimat.

Viața mea nu valorează mai mult decât alta. Nici mai puțin. În orice caz, ea nu mai are inocența copilăriei. Am trăit suficient ca să mă știu complice cu răul care, vai!, pare să prevaleze în lume și chiar cu cel care mă va lovi orbește. Mi-ar plăcea, atunci când va veni momentul, să am acea clipă de luciditate care să-mi permită a-i cere iertare lui Dumnezeu și tuturor fraților mei întru umanitate și în același timp să-i iert din toată inima pe cei care mă vor fi lovit.

N-aș fi putut să-mi doresc o astfel de moarte. Mi se pare important să declar aceasta.
Nu văd cum aș putea să mă bucur dacă poporul pe care-l iubesc ar fi acuzat în mod indistinct de moartea mea. Ar însemna să plătești prea mult pentru ceea ce se va numi, poate, „grația martiriului” dacă s-ar datora unui algerian, oricare ar fi, mai ales dacă el ar vorbi și ar acționa din fidelitate față de ceea ce crede el că este islamul. Sunt conștient de disprețul care se va revărsa asupra algerienilor, considerați a fi toți la fel. Sunt conștient, de asemenea, de caricatura islamului pe care o promovează un anumit islamism. E prea ușor să-ți liniștești conștiința identificând această cale religioasă cu integrismele extremiștilor ei.

Algeria și islamul, pentru mine, sunt altceva; sunt un trup și un suflet. Am spus aceasta suficient de des. Cred, în deplină cunoștință de ceea ce am primit de la acestea, că acel fir conductor al Evangheliei, învățat pe genunchii mamei, adevărata mea primă Biserică, l-am regăsit atât de des în Algeria, și, mai înainte, în respectul credincioșilor musulmani.

În mod evident, moartea mea pare să le dea dreptate celor care se vor grăbi să mă considere naiv sau idealist: „Să ne spună acum ce părere are despre asta”. Dar aceștia trebuie să știe că-mi va fi satisfăcută, în sfârșit, cea mai chinuitoare curiozitate.

Iată că voi putea, de va vrea Domnul, să-mi afund privirea în aceea a Tatălui, pentru a-i contempla împreună cu El pe copiii săi din islam, așa cum îi vede El, iluminați în întregime de slava lui Hristos, învestiți prin darul Duhului, a cărui bucurie tainică va fi întotdeauna să stabilească comuniunea, să restabilească asemănările, bucurându-se de diferențe și potrivindu-le.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această viață pierdută, toată a mea și a lor în totalitate, pe care se pare că a vrut-o pentru această BUCURIE de aici, în pofida tuturor lucrurilor.

În acest MULȚUMESC spus pentru întreaga mea viață de aici încolo vă includ, bineînțeles, pe voi prieteni de ieri și de azi, și pe voi prieteni de aici, alături de mama și tatăl meu, de frații și surorile mele și ai lor, dăruiți însutit, așa cum fusese promis.

De asemenea și pe tine, prieten de ultim moment, care nu știi ce faci. Și pentru tine, de asemenea, spun acest MULȚUMESC și acest « À-DIEU » față de tine.

Fie să ne regăsim, fericiți tâlhari, în Rai, dacă-i va plăcea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, al amândorura. Amin! Insh’ Allah!

* * *

NOTE

Martiriul calugarilor de la Tibhirine, Algeria, a inspirat excelenta pelicula cimenatografica Des hommes et des dieux (Of Gods and Men), un film care merita vazut neaparat.

Ii multumesc domnului Ionut-Mihai Popescu pentru excelenta traducere a acestui testament al iubirii si pentru permisiunea de a-l publica pe blogul meu. Ii ramin profund indatorat.)