Petre Guran – De ce trebuie sa ne cerem iertare

Goodbye to Gravity

Nota: Textul de mai jos, pe care l-am primit in privat de la un bun prieten, inainte de a fi publicat, este, cred eu, unul dintre cele mai consistente pe care le-am citit pina acum in legata cu criza legata de incendiul de la Colectiv.

Petre Guran

Autorul, Petre Guran (n. 5 martie 1972 București), este un tânăr istoric român. El este doctor în istorie (2003), cu o teză intitulată Sfințenie regală și putere universală în lumea ortodoxă, susținută la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, sub indrumarea profesorilor Alain Boureau și Gilbert Dagron (1998-2003).

* * *

Cu cât se adună informații despre victimele din clubul Colectiv, cu atât răsar noi înțelesuri din această catastrofă. Nu numai că nu avem de-a face cu suflete moarte din cauza Haloweenului sau a rockului – cum s-a spus în multe opinii pripit lansate în spațiul public – , ci dimpotrivă chiar cu eroi ca din poveste – cum nu credeam să mai existe – și mă refer la cei care s-au întors de mai multe ori în club ca să-și salveze prietenii până ce ei înșiși nu au mai putut ieși, apoi la acei soți care au preferat să moară împreună, îmbrățișându-se, decât să se salveze unul fără celălalt, la acele figuri de oameni simpli, singuri și devotați aproapelui, cum era femeia de serviciu – mamă a cinci copiii – sau acel cvasi-nebun întru Hristos, al cărui trup ars a fost târziu identificat Costel (Stashi), și la tinerii olimpici și talentați care venisera acolo pentru a asculta un concert al prietenilor lor. Nu este vorba de sorta tristă a unui grup de oameni îndepărtați de Dumnezeu, ci mult mai mult a ieșit la lumină incapacitatea de a empatiza cu suferința și căutarea acestor tineri a unei tagme clericale care s-a îndepărtat și s-a izolat de oameni.

Neîmbisericirea tinerilor din clubul Colectiv – deși nu știu dacă e cu adevărat cazul – ține mai mult de o neadecvare a cadrelor de conducere ale Bisericii Ortodoxe Române la imperativele misiunii în vremea aceasta din urmă. Tinerii din colectiv și-au făcut din fire lege și încă una de-a dreptul evanghelică: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13). Perplexitatea în fața unui zid de indiferență spirituală – acel „știe Biserica mai bine ce are de făcut” – a născut un val de revoltă. Revoltă aproape inocentă în ingenuitatea ei. De frica unor tineri care strigă s-a înființat o contramanifestație clericală pentru „pace și unitate”, terminlogie coborâtă direct din epoca de aur. Ce instincte atavice a trezit frica!

Este indecent să strigăm că ne doare campania anticlericală a acestor zile, cât timp nu ne-a durut sau nu am spus că ne doare faptul că episcopatul BOR manifestă inadecvare la prezent și indiferență față de sau conivență cu marile derapaje etice ale politicului. Ce a spus Biserica Ortodoxă Română în decembrie 1989? Ce a spus pe 13-15 iunei 1990? Ce a spus când statul post-comunist a tergiversat restituirea proprietăților? Ce a spus când greco-catolicii au cerut dreptate? Cum s-a raportat BOR la regimul cleptocratic în ultimii 25 de ani? Ce a spus BOR despre condamnarea comunismului în 2006? Ce a spus BOR despre fenomenul colaboraționismului clerului ortodox cu structurile represive ale regimului comunist? Ce a spus BOR despre sfinții închisorilor? Prin toate aceste tăceri BOR – instituția, nu corpul mistic – a cauționat corupția politică timp de 25 de ani, însemnând coresponsabilitate la falimentul moral al unei societăți întregi.

Lipsa sau în orice caz modestia cantitativă și calitativă a grădinițelor, școlilor, gimnaziilor, liceelor și universităților ortodoxe, a spațiilor pentru activități extrașcolare pentru copii și tineri, a spațiilor de meditație și acompaniere a adulților pierduți în tăvălugul tranziției, a unor spații care să nu fie exclusiv liturgice și păzite de niște cerberi ai bigotismului arată că nu există încă o suficientă conștientizare a provocărilor misionare, sociale și etice ale epocii secularizării și globalizării? Operele filantropice rămân și ele undeva mult în urma nevoilor reale. In schimb este un fapt că majoritatea resurselor financiare adunate de BOR în ultimii 25 de ani s-au cheltuit pentru lăcașe de cult supradimensionate și inestetice în majoritatea cazurilor, destinate unor forme de cult în care accentul cade pe spectacol și nu pe comuniunea euharistică. Sloganul „vrem spitale, nu catedrale” poate fi interpretat ca un strigăt de ajutor, ca o cerere de purtare de grijă, ca o nevoie de îndrumare și vindecare spirituală într-o societate bolnavă. Catedralele nu rezolvă aceste nevoi.

Pentru toate aceste neajunsuri ale tuturor celor care formează trupul mistic al Bisericii trebuie cerut iertare, pentru toate acestea se îndreaptă furia disperată a oamenilor către Dealul Patriarhiei. În mod evident există mulți laici și preoți care simt că trebuie să cerem iertare pentru toate acestea. Dar poate că nu e destul s-o gândim în sinea noastră. Poate că avem cu toții obligația mărturisirii și a parrhesiei, a libertății de a spune adevărul.

Limbajul marțial al apologeților BOR, („să ne înarmăm”, „să fim soldați”) nu denotă decât rătăcirea profundă a unui creștinism, care a părăsit Evanghelia și a adoptat patima identitar tribală. Biserica-națiune, care se exprimă cultic prin catedrala Mântuirii Neamului, a luat locul Bisericii lui Hristos, „sfântă, apostolească și sobornicească”.

Fără un gest de metanoia public, masiv, autentic, cu durere și cu inimă înfrântă, nu cred că poate fi oprit valul de antipatie, care s-a stârnit acum. În acest sens nici măcar gândul renunțării la construirea catedralei Mântuirii Neamului nu este prea mult pentru a reveni într-o relație de parteneriat autentic și real, de prietenie și împreună-viețuire cu națiunea română.

În ceea ce-i privește pe supraviețuitorii incendiului tragic din clubul Colectiv și familiile indoliate ale celor plecați deja, aceștia au nevoie de purtarea de grijă părintească personală a mai marilor BOR: episcopi, arhimandriți, consilieri și protopopi. Copiii femeii de serviciu au nevoie de părinți adoptivi, mama care a rămas fără copii are nevoie de foarte multă dragoste pentru a privi cu putere viitorul ei până la Parusie. Fiecare dintre cei care prin cruci și engolpioane au asumat reprezentarea publică a Bisericii poate bate la ușa unei familii îndoiliate sau întristate. Totul e greu în acele familii, de la cumpărăturile zilnice la momentele de singurătate. Orice gest din adâncul inimii, fără punere în scena, ar fi binevenit.

Și în cele din urmă sfintele moaște, cu puterea lor tămăduitoare, nu s-ar putea duce ele în pelerinaj la cei bolnavi? Cum ar arăta o procesiune prin București de la spital la spital rugându-l pe sfânt sau pe sfântă, pe Maica Domnului și pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în nădejdea luminoasă că ar veni de la Muntele Athos părticele din Sfânta Cruce sau brâul Maicii Domnului, să ne ierte și să implinească ei dragostea de care noi nu mai suntem în stare?

Petre Guran

(Sursa, Contributors.)

2 thoughts on “Petre Guran – De ce trebuie sa ne cerem iertare

  1. Desi unii ar spune ca in acel context nenorocit, in care o multime de tineri au murit in mod absurd, a vorbi despre prezenta lui Dumnezeu e o dovada de impietate, merita totusi, cred eu, amintita experienta unei tinere ce a descoperit in infernul de la Colectiv credinta in Dumnezeu. Raman ca totdeauna intrebari de genul: de ce ea si nu ceilalti, cu ce au fost altii mai rai, etc. Dar a crede in Dumnezeu nu inseamna sa ai raspunsul la toate…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s