Danut Jemna – Credinta crestina – Criza uceniciei crestine

Danut Jemna - Ratio et revelatio - coperta

Evanghelia afirmă că Isus a lăsat ca mandat apostolilor să facă ceea ce ei l-au văzut făcând, adică să facă „ucenici dintre toate neamurile”. Ucenicia însă nu pare să mai fie preocuparea principală a comunităţilor creştine actuale. A renunţat oare Biserica la acest mandat?

 

Tema uceniciei este una centrală în creştinism, nu doar pentru că Isus a practicat-o sau a lăsat-o ca misiune pentru apostoli (cf. Mt. 28:19). Această valoare fundamentală ţine de însăşi natura vieţii creştine, de forma concretă pe care o ia ca experienţă comunitară. De aceea, ucenicia nu poate fi o excepţie, nu poate fi o cale doar pentru persoane retrase din lume care se dedică slujirii creştine în acest mod. Vedem limpede din Scripturi că în cazul apostolilor ucenicia a reprezentat un reflex firesc al unei identităţi care se afirmă în lume prin viaţa şi misiunea creştină. Sf. Irineu[1] atestă că viaţa comunităţilor creştine s-a construit pe această paradigmă încă de la început, astfel că slujitorii Bisericii, conducătorii comunităţilor creştine şi-au câştigat poziţia de autoritate prin asumarea disciplinei uceniciei.

Nu avem spaţiul şi nici nu este momentul să analizăm ce anume s-a întâmplat în istorie şi de ce ucenicia a devenit mai degrabă o excepţie în comunităţile creştine din lume. Trebuie subliniat însă că pentru comunităţile monastice ucenicia a rămas o valoare fundamentală vie, dar care nu a reuşit să se impună în afara zidurilor ei. Mai important ar fi, în acest punct, să subliniem câteva dintre caracteristicile uceniciei şi cum anume recuperarea acesteia în comunităţile creştine obişnuite ar marca un act de normalitate, cu implicaţii semnificative. Întâi de toate, trebuie făcută însă o distincție importantă. Pe de o parte, ucenicia reprezintă modul prin excelenţă al experienţei creştine în lume. A fi creştin înseamnă a fi ucenic al lui Cristos în lume, reprezintă asumarea şi exprimarea unei identităţi care leagă persoana umană de persoana lui Cristos şi de trupul său care este Biserica. Ca ucenici ai Domnului, creştinii acceptă să asculte de Maestrul lor, să îl urmeze şi să realizeze opera sa în lume. Rezultă că ucenicia este o axiomă, priveşte viaţa creştinilor de pretutindeni şi din toate timpurile, fără excepție. A fi ucenic al lui Cristos presupune disciplină, înseamnă „a lua crucea în fiecare zi şi a merge după Isus” (cf. Lc. 9:23), a asuma un principiu de viaţă care se traduce în urmarea lui Cristos. Pe de altă parte, ucenicia apare şi ca un instrument formativ, un exerciţiu bine organizat şi disciplinat, elitist chiar, la care nu are acces decât o minoritate dintre credincioşi. De aici s-a putea deduce, în mod reducţionist, că ucenicia poate viza doar o perioadă a vieţii şi o relaţie specială cu o anumită persoană, cu un maestru. Este clar că cele două perspective nu se exclud şi că spiritualitatea creştină încurajează pe fiecare credincios să îşi asume, cel puţin pentru o perioadă a vieţii, să devină ucenicul unui creştin mai matur. Însă, acest efort formativ trebuie aşezat în contextul uceniciei ca mod de viaţă, adică al tabloului complet al experienţei creştine în trupul lui Cristos.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s