Danut Jemna – Credinta crestina – Pacatul si moartea

Danut Jemna - Ratio et revelatio - coperta

Asa cum am anuntat deja, voi publica, spre edificare, citeva intrebari si o parte din raspunsul la acestea, asa cum apar in catehismul al carui autor este Danut Jemna. Iat=o aici pe prima, si (partial) raspunsul la aceasta.

* * *

Era omul muritor înainte de căderea în păcat? Moartea biologică şi suferinţa sunt rezultatul păcatului? Este sufletul omului nemuritor?

Una dintre enigmele dezvoltării şi receptării ideatice ulterioare în gândirea patristică o reprezintă maniera în care au fost formulate tema morţii şi cea a nemuririi sufletului. Este surprinzător modul în care în creştinism s-au aşezat, ca ceva aproape unanim acceptat, două idei esenţiale despre om: (1) sufletul este nemuritor prin natura sa şi va dăinui etern; (2) moartea biologică este rezultatul căderii, înţelegând că fără de păcat omul ar fi trăit veşnic. Ideea nemuririi sufletului nu este una nouă în lumea antică în care se naşte Biserica. Este o temă directoare în gândirea grecilor (Platon, Phaidon, Timaios) şi considerăm că aceasta a avut un impact important în creştinism pe diferite căi de influenţă. Un exemplu îl reprezintă încercările apologeţilor (Sf. Iustin Martirul, Atenagora) şi ale Părinţilor alexandrini (Clement, Origen) de a folosi conceptele filosofiei greceşti în prezentarea credinţei creştine. Un alt exemplu este dat de ereziile care au prezentat drept creştine idei filosofice străine revelaţiei biblice (gnosticismul). Asocierea morţii biologice cu păcatul s-a realizat prin mecanisme similare care au de-a face cu influenţe care nu au fost suficient filtrate de o gândire creştină preocupată intens de alte subiecte. Specialiştii în domeniu sunt de acord că în primele secole după Cristos reflecţia teologică nu a fost atât de intens preocupată de antropologie şi de teologia despre natura lumii create, ci a acordat mai multă atenţie altor teme, precum cristologia[1] şi soteriologia. Este dificil însă de analizat impactul pe care l-au avut în primele secole diferite surse externe, precum filosofia greacă, asupra gândirii creştine cu privire la cele două teme menţionate mai sus.

Analizând corpusul patristic al primelor secole creştine, putem aprecia că enigma formulată la început poate fi legată şi de dezvoltarea paralelă în concepţia creştină a două paradigme cu privire la moartea biologică: una, predominant soteriologică, înţelegând moartea ca rezultat al căderii omului în păcat; cealaltă, din perspectivă ontologică, conform căreia moartea este intrinsecă realităţii create, finitudinii şi slăbiciunii ei. Uneori gânditorii creştini au folosit cele două perspective fără să prezinte în mod clar poziţia pe care o consideră corectă, alteori le-au utilizat în relaţie una cu cealaltă, pentru că tema morţii este una comună, iar în alte situaţii au scăpat din vedere această distincţie şi astfel s-au creat serioase confuzii. Însă, pentru ideea biblică a morţii este important să observăm că există două niveluri de sens: moartea ca ruptură de Dumnezeu, ca rezultat al păcatului (Gen. 2:17) şi moartea ca final natural al vieţii omului pe pământ (Gen. 5:5).

[1] Capitol al teologiei care se ocupă cu învăţătura despre persoana şi lucrarea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s