Îmi amintesc două poveşti din această perioadă.
Feri bacsi m-a provocat pentru prima dată să gîndesc altfel puterea şi chiar comunismul. El este cel care mi-a spus foarte devreme în serile lungi, pline de poveşti şi învăţăminte: nu este legitim pentru un creştin să fie anticomunist. Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist. A fi anticomunist e atît de simplu! Nu avem mulţi, e adevărat, dar e simplu. Cei din jurul nostru care ar trebui să fie anticomunişti nu sînt. Pentru noi e puţin mai complicat. Noi spunem: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos. Numai că aceasta o poate face doar Dumnezeu. Deci, spunea el, în realitate, în practică, nu poţi să urăşti comunismul şi să-i iubeşti pe comunişti. Or, dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin. Noi trebuie să-i iubim atît de mult, încît să-i scandalizăm pe toţi, să-i facem să se revolte faţă de toată nedreptatea din jur. Noi nu putem fi anticomunişti, însă actele noastre sînt infinit mai anticomuniste decît toată disidenţa la care visează toţi. Asta m-a pus pe gînduri.
A doua poveste e legată de un alt om care, indirect, m-a salvat de la exil. La sfîrşitul anilor ’70, Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), al cărui membru ar fi trebuit să devin, condus de prietenul meu Pavel, şi în acelaşi timp navigatorii, după un an de relaţie cu ei, m-au pus în faţa unei alegeri: ori rămîi în disidenţa religioasă şi părăseşti mişcarea navigatorilor, ori alegi să rămîi în mişcarea de ucenicie, dar atunci trebuie să pleci din disidenţă, căci cele două nu sînt compatibile. Nu era vorba despre o problemă ideologică. Pur şi simplu mişcarea de disidenţă era publică şi avea drept scop confruntarea cu Securitatea. Apartenenţa la aceasta ar fi pus în pericol mişcarea navigatorilor, care era prin excelenţă subterană. în vara aceea, înainte ca ALRC să devină public, Pavel mi-a spus:
— Sfatul meu este să nu intri în comitet decît după ce îţi dai lucrarea de diplomă, ca să nu rişti ceea ce am păţit eu.
El fusese exmatriculat din Facultatea de Filozofie cu două săptămîni înainte de absolvire. Eu eram încă la facultate. Deci am luat, în acord cu el, hotărîrea să aştept pînă în octombrie, cînd aveam examenul. în vara aceea însă am avut confruntarea cu navigatorii şi după cîteva luni de frămîntări am hotărît să nu mai intru în ALRC, deşi am păstrat în continuare relaţia şi un respect extraordinar pentru Pavel. Cred că motivul pentru care sînt în România şi astăzi – iar acesta e un dar de la Dumnezeu pentru mine – este că nu am intrat în acel comitet. Cei mai mulţi dintre cei care au devenit membri ai comitetului au fost forţaţi de Securitate să plece.
Unchiul Dan nu a scăpat prea uşor. Avea să-şi piardă postul de economist. Avea să fie dat afară de la muncă şi să lucreze ani de zile ca un simplu cioplitor în piatră la un cimitir din Iaşi. Aşa l-a prins Revoluţia din ’89- în final, el avea să fie învingătorul, şi nicidecum unchiul care a ajuns în SUA. Şi astăzi amîndoi ştiu foarte bine această istorie. De fiecare dată cînd ne vedem, cîntăm împreună acelaşi imn. Ei de fiecare dată lăcrimează. Cei tineri înţeleg tot mai greu motivul care-i face să plîngă.
Lacrimile de durere cînd se vor sfirşi?
O, poporul meu, liber cînd vei fi?
Lanţul greu sfărmîndu-l,
Ca un şoim să zbor aş vrea,
Să zbor spre ţara mea.
Inima zboară spre ceruri
Gîndul se-avîntă departe…
Acolo-i ţara mea!
Oare-atîtea chinuri grele cînd se vor sfîrşi?
Oare pentru noi dreptatea va-nflori?
Lanţul greu sfărmîndu-l,
Ca un şoim să zbor aş vrea,
Să zbor spre ţara mea.
SFÎRȘIT
(Extras din Vasile Ernu – Sectantii, Polirom, Iasi, 2015)
Persona 