Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 5

Să revenim după acest mare ocol la unchiul meu Dan, căci despre el era vorba. Fireşte, el nu putea fi altundeva decît în sînul acestei lupte. în prima linie. Era nelipsit de la întîlniri, dezbateri, organizarea de evenimente şi acţiuni de tot felul. Pe atunci însă acţiunile anticomuniste de protest îl fascinau cel mai mult. Se vedea deja pe el ştampila puşcăriei, se întrezăreau hainele vărgate de puşcăriaş. Poate şi pentru că era prea nărăvaş, tînăr şi lipsit de protecţie şi de experienţă în faţa maşinăriei Securităţii, cei mai în vîrstă au decis să-l protejeze şi să-l împingă spre alte domenii.

Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi „învăţători”, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate, cînd unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au „debarcat” pe malurile rîului Bahlui din tîrgul Ieşilor faimoşii „navigatori”. V-am spus că noi avem ceva cu apele şi navigaţia.

„Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul biblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea conspira¬tiv, clandestin, după nişte rînduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot soiul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti.

La început au fost opt ucenici ai navigatorilor, după care au rămas doi. în fiecare an, cei care terminau ucenicia îşi construiau propriile grupuri pe care le creşteau şi pe care le trimiteau la rîndul lor să pregătească alte grupuri. în munca lor de zece ani şi în perioada de după aveau să construiască adevărate reţele şi grupări. Acestea erau formate din oameni extraordinari, devotaţi, şi împînzeau toată ţara şi, mai tîrziu, toată lumea. Ei au făcut adevărate minuni. Cînd i-am cunoscut, mult mai tîrziu, după ’90, am văzut cît de puternică şi de eficientă poate deveni o astfel de reţea. Printr-un simplu mesaj se pune în mişcare o maşinărie şi o reţea umană invizibilă, dar reală, construită din oameni concreţi, care activează în sectoare foarte diverse, dar cu o forţă ce poate realiza lucruri inimaginabile. Aşa ceva se construieşte greu, cu un efort suprauman, cu un devotament şi cu nişe aptitudini speciale. Doar cunoscînd astfel de oameni începi să înţelegi cum o mînă de pescari amărîţi din Iudeea au urmat „un nebun“ şi au schimbat total faţa acestei lumi. Ei reproduceau cumva în miniatură acel model. Şi funcţiona perfect.

Unchiul Dan avea să se căsătorească în Iaşi cu o moldoveancă avînd origini evreieşti, cum era specificul tîrgurilor moldoveneşti. O femeie deosebită, cu un talent şi o putere de a duce, cum glumeam noi, „pînă şi această cruce“: de fapt, de a-l suporta cu toate pasiunile lui, cu toate drumurile şi plecările neîncetate, cu transformarea casei într-un spaţiu comun, cu o viaţă instabilă şi fragilă, mereu în primejdie. Asta se întîmpla totuşi în anii 70-’80.

În casa lor aveau acces toţi oamenii care trecuseră pe acolo. în buna tradiţie a familiei noastre, uşa nu se închidea, iar ultima felie de pîine o împărţeam. Aceasta e marea noastră fericire. Iar un „pocăit” poate deveni cu adevărat mare şi radical doar dacă are o soţie pe măsură. Unchiul meu avea mare nevoie de un anumit tip de mediu şi de libertate, pe care numai o femeie ca soţia lui putea să i le ofere.

Talentul cel mai mare al unchiului Dan nu era însă cel de a organiza grupurile de studenţi şi ucenici, deşi făcea minuni cu oamenii. îi transforma. Le dădea un sens şi speranţă, le inspira pasiune şi motivaţie. Realizarea lui fascinantă, privită drept ceva riscant la noi, care eram o comunitate destul de închisă, era de a pune la un loc oameni de orientări, naţionalităţi, idei şi tipologii foarte diferite. La el puteai să te întîlneşti şi cu faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să-l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bacsi), puteai să-i întîlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi cîţi alţii. Ei bine, toţi aceşti oameni care altfel ar fi avut şanse minime să stea la aceeaşi masă şi să se accepte unii pe alţii, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru din Iaşi, pe care o dedica întîlnirilor, sub bagheta lui magică deveneau prieteni. Aici se întîlneau şi discutau la o cană de ceai pînă uitau de ei.

VA URMA

(Extras din Vasile Ernu – Sectantii, Polirom, Iasi, 2015)