Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la începutul anilor 70, cînd unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confruntam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regi¬mul ceauşist. Spus direct şi tranşant.
Această broşură a fost mai tîrziu sintetizată într-o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expediată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. A fost trimisă după toate regulile birocratice, fiind depusă la registratura Comitetului Central. Avea să fie o adevărată bombă, căci pentru prima dată o astfel de scrisoare, cu un astfel de conţinut, semnată de un număr atît de mare de lideri ai unor comunităţi, îi era trimisă direct „tovarăşului”.
Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întîmplarea” face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întîmplare? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. în timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului”, iar o altă parte „rezistau prin cultură”, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pentru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi.
Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s-au mulţumit doar cu atît, vă înşelaţi! Vorba populară tranşantă de la noi „Pocăiţi-vă, că vă ia dracu’“ are un temei în felul nostru de a fi. în următorul an, Iosif publica în Anglia Manifestul creştin, un soi de raport despre „locul creştinismului în socialism*’. Un exemplar i-a fost trimis lui Ceauşescu, aşa cum se cuvine. Puterea a făcut însă de data asta ceea ce făcea de obicei: percheziţii, defăimare în presă şi arestarea unchiului Iosif pentru „propagandă ce pune în pericol securitatea statului”.
A urmat o lungă perioadă de luptă: eliberare, confruntări, dezbateri, arestări. Istoria e lungă şi complicată. Nici de data aceasta însă nimic nu prevestea finalul. A urmat o lucrare în care unchiul Iosif denunţa persecuţiile şi modul în care sînt tratate comunităţile noastre. Aceasta a fost semnată de şapte lideri ai celor mai importante comunităţi ale noastre. A ajuns la ambasada SUA din Bucureşti, precum şi la cea a Marii Britanii. Textul a fost difuzat imediat la Radio Europa Liberă. Concluzia: România, chiar dacă a semnat Convenţia de la Helsinki, nu respecta nimic din ce s-a angajat. Documentele trimise de comunităţile noastre aveau să devină parte a dosarului Comisiei Helsinki privind România, care s-a reunit la Belgrad în 1978.
Cum era de aşteptat, a doua zi după difuzarea mate-rialului toţi semnatarii au fost arestaţi. Motivul? „Pentru acţiuni reacţionare.“ Asta se întîmpla cu cîteva zile înainte de faimoasa arestare a lui Paul Goma şi Vlad Georgescu. După ani de temniţă, o parte din liderii noştri aveau să fie exilaţi în Occident la presiunea mai multor organizaţii internaţionale. Primul final.
Începe un alt capitol. Cînd a ajuns în Occident, unchiul Iosif a zis scurt: noi am făcut ce trebuia să facem, ei, comuniştii, au făcut ce trebuia să facă. E o luptă, iar bătălia abia acum începe. Am venit aici să luptăm, nu să ne plîngem. Şi a început de acolo o altă luptă, din exil, care e o altă poveste, dar mai puţin interesantă.
VA URMA
(Extras din Vasile Ernu – Sectantii, Polirom, Iasi, 2015)