În acea vreme erau cîteva personalităţi care aveau să devină emblematice pentru România socialistă, „fraţii” Iosif şi Liviu. Erau poate cei mai buni predicatori pe care i-a avut comunitatea noastră în anii comunismului. Primul fusese student eminent la Oxford şi se întorsese în ţară cu gînduri măreţe. Al doilea avea harul de a face ceea ce la noi se numeşte „mari treziri”. Pe unde trecea el, totul căpăta viaţă, iar biseri¬cile şi comunităţile „dădeau în clocot”. Amîndoi aveau o putere incredibilă de a pune în mişcare oamenii, de a-i organiza şi de a le da o direcţie. Acest tip de lideri erau adoraţi în comunităţile noastre. Şi unchiul Dan a fost cît pe ce să li se alăture, să devină în scurt timp vîrf de lance, unul dintre lupii tineri ai „pocăiţilor”. Asta avea să se întîmple ceva mai tîrziu însă.
Comunităţile noastre din România aveau o foarte bună legătură cu comunităţile internaţionale, ceea ce noi, cei din URSS, nu am avut niciodată. Imperiile sînt autosuficiente, nu au nevoie de nimeni din afara lor, iar acest spirit ni s-a transmis şi nouă. Iosif avea însă să schimbe cu totul faţa relaţiei comunităţilor noastre cu cele internaţionale şi mai ales relaţia comunităţilor noastre din România cu statul. Aveau să se întîmple lucruri nemaiauzite şi nemaivăzute pe la noi.
Nu veţi mai auzi această istorie, pentru că anticomuniştii români de după ’89 vor monopoliza întregul discurs şi vor transforma anticomunismul într-o marfă, bîtă ideologică şi resursă pentru putere. în realitate, disidenţa românească tîrzie, spre deosebire de cea din anii ’50, este în mare parte o invenţie, cu mici excepţii care trebuie respectate şi menţionate permanent. Cum e cazul lui Paul Goma şi Doina Cornea, de exemplu. însă o disidenţă sistematic organizată au avut-o doar sectanţii, „pocăiţii” români, despre care probabil că nu aţi citit mai nimic. Ei nu fac obiect de studiu, nu sînt pe lista beneficiarilor. Acest adevăr nu e în interesul noilor politruci, iar marea problemă a lor, a „pocăiţilor”, e că nu au ştiut nici¬odată să-şi scrie istoria, să-şi prezinte interesele, să-şi povestească aventura unică. Poate asta e marea lor dramă. O imensă experienţă de luptă şi organizare, ce a durat aproape 80 de ani, o comunitate care a trecut prin două regimuri represive necruţătoare, cel legionar şi cel comunist, şi care nu ne-a lăsat aproape nimic din experienţa şi istoria grupului. Memoria lor nu a fost externalizată. Şi nici experienţa şi istoria lor. Poate că ţine de felul lor de a înţelege lumea, poate că ei trăiesc într-o altă istorie, poate văd acest gest al lor doar ca pe un privilegiu, ca pe o datorie, şi nu ca pe o afirmare sau o reuşită istorică. Cert este că feno¬menul de disidenţă cel mai important al anilor ’60-’80, pe lîngă cîteva proteste muncitoreşti majore, este tre¬cut cu vederea în România. Istoriografia tace.
După întoarcerea în ţară, obsesia unchiului Iosif, căci aşa am început să-i zic după ce l-am cunoscut mai tîrziu, a fost de a lupta pentru acordarea mai multor drepturi comunităţilor noastre. Regimul lui Ceauşescu începuse să ia amploare, apăreau tot mai multe restricţii şi el, om umblat prin spaţiul occidental, a venit cu această hotărîre: vrem mai multe libertăţi religioase. Pînă atunci, aceste restricţii le priveam ca pe un dat şi căutam strategii de luptă sau mai degrabă de sustragere faţă de acest „dat“.
în acea perioadă însă, unchiul Iosif devenise liderul unui nou val de lupi tineri ai comunităţii. Nişte tineri foarte bine instruiţi, în şcoli superioare, buni cunoscători de limbi străine şi cu talente oratorice cum numai în mediile noastre se mai pot găsi. Aceşti oameni puteau vorbi ore în şir unei mulţimi nu doar fără să plictisească, ci chiar producînd adevărate frenezii de masă.
VA URMA
(Extras din Vasile Ernu – Sectantii, Polirom, Iasi, 2015)
Persona 