Preferatul meu pe linia familiei rămase în România comunistă rămîne însă mult mai tînărul unchi Dan, un adevărat „mînz nărăvaş”, cum îl numea tata. Neîmblînzit, inconştient de curajos, slobod la minte şi la gură şi cu un spirit al dreptăţii nealterat, adolescentin, pe care şi l-a păstrat şi în ziua de azi. A îmbătrînit puţin între timp, dar e la fel de zbuciumat ca la prima tinereţe. Ba aş spune că s-a radicalizat. Doar că o face cu mai multă înţelepciune şi echilibru, chiar dacă îl irită puţin acest termen. El ar zice: „Un măgar mort e perfect echilibrat”.
Ca şi atunci, şi acum e mereu pe drumuri. Agenda lui arată ca registrul serviciului de informaţii al aero-portului Heathrow din Londra. Ori de cîte ori îl sun, aflu că, dacă nu e în Iaşi, e în Georgia sau Armenia, dacă nu e în Caucaz, atunci sigur e în Albania sau Bosnia, iar dacă nu e nici acolo, sigur e pe undeva prin ţările din Asia. Cum zicea bunelul: cu neamul nostru călător, nici Duhul Sfînt nu mai ţine pasul.
În tinereţe a visat să se facă marinar, să conducă vapoare. Apa, peştele, nava, cîrma sînt o veche boală „pocăită”. Vă mai amintiţi de Moby Dick? Bisericile noastre sînt făcute cam după acelaşi cala¬pod. O corabie, marinari, un amvon-cîrmă de unde se predica-naviga prin valuri şi furtuni spre a salva echipajul de furia acestei lumi-ocean. Toţi ne visăm Ahab cînd ieşim la amvon sau în lume după peşte, balene şi alte fiinţe pierdute pe care dorim cu orice preţ să le salvăm.
Tînărului meu unchi nu avea să i se îndeplinească visul însă. Nu a fost să fie. Ochii l-au trădat. Nu vedea bine catargul, dar aşa sînt miopii: compensează cu alte simţuri. Cum zicea un pastor de pe la noi: ăştia rupţi de realitate care nu văd nimic în jur au un simţ prea puternic al viitorului. Cumva era valabil şi la unchiul Dan: nu vedea bine la distanţă, dar vedea în zare şi în viitor. Sînt unii cu daruri nespuse nici în Scripturi.
A vrut să devină şi psiholog, să meargă spre ştiinţele sociale, dar în acea perioadă, la începutul ani¬lor 70, avea nevoie de o recomandare de la UTC. Da, „pocăiţii” din România, spre deosebire de „sectanţii” din URSS, acceptau să intre în Uniunea Tineretului Comunist. La noi, comunitatea nu accepta ca adolescenţii să depună jurămînt într-o organizaţie precum cea comsomolistă. Pentru ei, pentru comunitatea noastră din România, era o formalitate. Noi, cei rămaşi în URSS, puneam însă problema mai radical. Aceasta e însă o altă discuţie. Era, în definitiv, alegerea lor. Unchiul meu nu avea cum să primească această recomandare pentru că pe fruntea lui scria „pocăit”, iar aceştia nu primeau recomandări de la UTC. Şi s-a ales cu o facultate de economie. Bună şi aia!
Cum îi stă bine unui mînz nărăvaş, s-a îndrăgostit de timpuriu de un soi de marxism care nu mai era de mult gustat de regim. Ba chiar putem spune că, în ţara în care „marxism-leninismul” era ideologia oficială, Marx începuse să fie pus la index. Exista o mantră oficială care se rostea, una dogmatică, goală de conţinut şi sens; în acelaşi timp, cărţile lui Marx nu se mai găseau în librării şi nici în biblioteci. Era citit doar cu permisiune specială. Au fost şi astfel de vremuri paradoxale: Marx interzis în comunism. în URSS, de exemplu, grupurile cele mai radicale şi cele care au construit o disidenţă mult mai solidă decît grupurile liberale au fost cele marxiste, ignorate total de istoriografia liberală. Această pasiune a unchiului nu a durat însă prea mult. A trecut ca o ploaie moldovenească de vară. Intens, dar repede. Şi a revenit la dragostea dintîi. Evangheliile şi „pocăiţii” lui.
VA URMA
(Extras din Vasile Ernu – Sectantii, Polirom, Iasi, 2015)
Persona 