Raspuns lui Marius Corduneanu, un anti-catolic patentat

-

 

 

 

 

 
Arta murala, Maupal. Pic: AFP

In ianuaria 2015, domnul Marius Corduneanu, un evanghelic roman emigrat in Canada, a publicat pe blogul sau, intitulat Alone with Others, un atac perfid la adresa papei Francisc.

Desigur, fiecare om, inclusiv domnul Corduneanu, are dreptul la propriile simpatii si antipatii. Orice om cit de cit informat cunoaste anticatolicismul si antiortodoxismul visceral al celei mai mari parti a evanghelicilor romani, sau de aiurea, pentru care membrii confesiunilor crestine istorice nu sunt decit niste ‘necrestiti’. Desigur, aceasta atitudine este la fel de penibila ca si antievanghelismul multor catolici si ortodocsi, pentru care evanghelicii sunt doar niste ‘sectanti’ si ‘eretici’. Toate acestea sunt adesea o reactie naturala (de razbunare?) a firii omenesti neregenerate conform principiilor Imparatiei Fiului Iubirii. Asemenea reactii, si de o parte si de alta, nu sunt surprinzatoare in comunitatile in care, fie unii, fie altii sunt minoritari, sau cind avem de-a face cu oameni ignoranti, cu un nivel de educatie redus, si care nu prea ies din propria ‘gogoasa’ socio-culturala. Este insa de neinteles pentru mine cum pot persista asemenea apucaturi primitive la un om care are pregatire filosofica (domnul Corduneanu este, in definitiv, la baza, profesor de filosofie), care pretinde a fi informat sub raport teologic (desi nu am avut inca posibilitatea de a verifica legitimitatea acestei pretentii) si a umblat putintel prin lume.

Voi incerca, deci, sa raspund mai jos, [inserat in text], acuzatiilor jalnice pe care domnul Corduneanu le aduce papei Francisc. Stiu bine ca papa nu are nevoie de apararea mea. Dar o fac pentru cei ‘nevinovati’, care se pot lasa amagiti de asemenea abordari aberante, inradacinate in ura ancestrala fata de ‘diferenta’.

Cititi mai jos textul publicat AICI, cu comentariile mele intre paranteze [].

*  *  *

Tăcerea pumnului

Papa Francis e, așa cum era de așteptat, erou mediatic, figurină [‘figurina’? deja se anunta o abordare condescendent derogatorie, ca sa nu-i zi jegoasa] simpatică printre personajele teatrului de umbre cu care ne îndopăm ochii zi de zi. Și asta în condițiile în care slujba unui papă nu e deloc simplă:

– trebuie să știe cum să țină hățurile cât mai strâns în timp ce zâmbește cît mai democratic; [ma intreb daca domnul Corduneanu a avut vreodata sansa de a conduce macar un grup de o suta de oameni, dara-mi-te unul de peste un miliard; daca ar fi facut-o, ar vorbi cu mai putina usuratate despre povara de leadership a papei]

– pentru a racorda la contemporanitate o instituție bisericească imensă, sofisticată, cu multe umbre și penumbre în istoria sa [spre deosebire, nu-i asa, de istoria evanghelicilor, care are numai momente de stralucire – spre exemplu, colaborationismul unora dintre liderii evanghelici romani cu Securitatea, sau cel al baptistilor polonezi cu comunistii, impotriva Solidaritatii si a catolicilor],  ”managerul” [aici termenul folosit este, in mod evident, o ‘injuratura pocaita’] ei trebuie să facă un delicat șpagat printre conservatori și liberali (cu toate că se vede tot mai clar pe unde îi alunecă piciorul mai mult) [totul depinde de perspectiva, nu-i asa; pentru ultraconservatorul Corduneanu, papa este liberal, in vreme ce pentru liberalii americani, el este prea conservator – ceea ce, in termenii mei, este o dovada ca este un om profetic pentru amlele grupari ideologice; si, mai ales, ca nu incearca sa placa unora sau altora, ci, mai degraba, sa fie fidel fata de evanghelia lui Isus Cristos] , printre catolicii mai conservatori africani, asiatici, polonezi (și în parte cei irlandezi) pe deoparte și cei ”revoluționari” latini și liberali europeni și nord-americani de cealaltă parte;

– să împace capra tot mai slăbănogită a creației biblice cu varza amară a evoluționismului; [aici, anti-stiintificul domn Corduneanu – se vede ca in acest domeniu pregatirea filosofica nu i-a fost de mare folos – ne dezvaluie prejudecatile lui asa-zis ‘creationiste’, facindu-se ca nu stie nimic despre numarul in continua crestere al evolutionistilor teisti’, pe care, probabil, i-a si aruncat deja la ‘cosul de gunoi al istoriei’, ca pe niste compromisi si compromitatori]

– să păstreze în brațele încăpătoare tradiția milenară dar și să câștige licitațiile prezentului, etc. [o sugestie perversa; interpretata fara reavointa, aceasta este in esenta slujba profetului – sa interpreteze ‘legea’ lui Dumnezeu in termenii prezentului; asta se numeste relevanta sau, in termeni biblici, ‘credinciosie’, si este opusul obedientei oarbe promovate de literalistii fundamentalisti, cu care domnul ‘filosof’ se solidarizeaza aici, cu intentie sau fara]

Și, între noi fie vorba, în toată această bătălie cu istoria, lumea, prezentul și viitorul, lupta cea mai crâncenă se dă în propria lui inimă, între ceea ce este pentru sine și ceea ce trebuie să fie pentru alții! [aici domnul Corduneanu se crede deja Dumnezeu, caci al pretinde a sti ce batalii se dau in inima papei; putina smerenie poate n-ar strica; acest soi de aroganta existentiala este de dispretuit si intre fiundamentalistii cu minima frica de Dumnezeu, dara-mi-te intre oamenii normali]

Ei bine, tocmai pentru această luptă (aparent câștigată) Papa Francis este tot mai apreciat: nu e scolastic, rigid, dogmatic, superior ci e cool, e ”de-al nostru”, dă semne că nu sunt bariere între el și noi, ăștialalți, etc. [aici domnul Marius il acuza pe papa, in mod gratuit, de populism; cum zice scriptura, cel care are ‘ochiul rau’, vede totul in negru]. Ceea ce cucerește admirația multora este faptul că modul lui de a se prezenta altora pare a fi originalul a ceea ce este el pentru sine. ”Iată un om autentic” (și știm cât de valoroasă e valoarea autenticității pentru postmoderni)!

Ei bine, sceptic de felul meu față de cum un om cu adevărat autentic poate avea așa succes într-o lume ce licitează falsele identități pentru moneda facilă a celebrității/imaginii, convertită în putere politică/mediatică/financiară, [aici, ‘curajosul’ nostru evanghelic, desi probabil este arminian in simpatiile lui teologice – daca nu ma insel, provine dintre crestinii dupa Evanghelie, da dovada de apucaturi reformate, gen ‘total depravity’,  desigur, aplicate doar papei, nu si lui insusi; cu alte cuvinte, papa nu este de fapt ‘autentic’, in sensul propriu al cuvintului, ci doar mimeaza actul’; desigur, sub raport teoretic, acest lucru este posibil, dar o aseemenea acuzatie grava – de fatarnicie – ar trebui argumentata; si autorul nostru crede ca o si face, mai incolo, chiar daca ‘argumentul’ lui este subred si se bazeaza pe alte conjecturi – simple opinii personale] eu aș fi mai puțin entuziasmat de sclipicii mediatici cu care se colorează de zor aura de sfânt a prezentului papă.

Pe lângă alte ingrediente, autenticitatea implică și consistența [aici termenul romanesc corect este ‘consecventa’; domnul Corduneanu, mai puneti mina pe manualul de limba romana, ca riscati sa uitati limba materna, cu atita ‘romarcana’ vorbita in diaspora romana din America de nord]. O consistență care nu se traduce prin rigiditate și perfecțiune netedă a oricăror idei, gesturi și fapte ale unui om, ci printr-o permanentă referire la valori care nu se schimbă la cerința publicului.

Aș discuta doar cazul în care admiratorii prezentului papă se umplu de uimire în fața sensibilității în cazul unei întrebări dureroase a unei fetițe filipineze:

”De ce Dumnezeu permite prostituarea copiilor, drogurile? Copii nu sunt vinovați de nimic!”

Răspunsul frumos al Papei Francis dezarmează orice posibil sceptic prin sinceritate și autenticitate:

„Este singura care a pus o întrebare pentru care nu există un răspuns şi nici măcar nu a putut să o exprime în cuvinte, ci mai degrabă în lacrimi. Vă invit pe fiecare dintre voi să vă întrebaţi Am învăţat cum să mă tânguiesc, cum să plâng atunci când văd un copil înfometat, un copil pe stradă care se droghează, un copil fără casă, un copil abandonat, un copil abuzat, un copil pe care societatea îl foloseşte precum un sclav?” (sursa: Gândul.info)

Acesta este răspunsul christic în fața suferinței inocenților în lume! Degajă sensibilitate, empatie, răbdare, recunoaștere că nu avem în mâini chingile istoriei, că răzbunarea nu e nicidecum parte a soluției, că anormalitatea violenței din creația căzută va fi vindecată, că nu cei răi ci cei curați cu inima vor moșteni pământul, etc. Desigur, să nu cădem în păcatul de a absolutiza modul în care dăm răspunsul la această chestiune pentru orice fel de context: sunt momente când tăcerea și o îmbrățișare caldă, o lacrimă și simpla prezența sunt răspunsurile cele mai potrivite, la fel cum sunt cazuri când se cere rostirea unor cuvinte, dezvăluirea unei speranțe de dincolo, a unei justiții care se va înfăptui cândva, cuvinte îmbibate cu respect și sensibilitate! [observ ca aici, in sfirsit, Marius vadeste – aparenta? – obiectivitate; suferinta umana este o taina in fata careia ‘raspunsurile’ certe ale fundamentalistilor nu au nicio valoare; de aceea ne indeamna mintuitorul sa ‘plingem cu cei ce pling’, si nu sa-i indopam cu argumente; dar ceea ce urmeaza in textul analizat aici vadeste ca, de fapt, autorul nostru incearca, retoric, doar sa-l inalte pe papa, pentru a-i da, crede el, lovitura de gratie, cu privire la ceea ce crede el a fi inconsecventa – nu ‘inconsistenta’ – papei]

Dar problema mea referitoare la autenticitatea și sinceritatea răspunsurilor papei rezidă în unitatea de măsură contradictorie pe care a folosit-o la distanță de doar o zi. Dacă chiar și un bun prieten (dl. Gaspari în cazul de față) ”spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aștepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!” Toată autenticitatea atent trăită (sau jucată?), sensibilitatea christică și emoția postmodernă din cazul dialogului cu fetița filipineză se duc de râpă dacă faci apel la normalitatea pumnului dat prietenului care se joacă cu cuvinte ireverențioase. Toată ”taina suferinței care nu poate fi explicată” devine un simplu happening pur estetic ce poate fi înlocuit foarte simplu cu facilitatea răzbunării, a ”justiției” care creează și mai multă injustiție. [marturisesc ca deja ‘ma ia cu emetiralul’; domnul Corduneanu nu face aici nici cel mai mic efort de empatie, pentru a intelege ce a vrut de fapt papa sa spuna; iata, incerc sa-l ajut; papa vorbeste aici despre reactia umana naturala a unui om a carui mama este batjocorita de cineva; nu este vorba, nicidecum, despre o apologie a violentei; numai un rauvoitor, orbit de ura anticatolica, precum evanghelicul nostru din Canada, poate gindi astfel; si, fiindca este filosof, imi permit sa-i reamintesc o regula hermeneutica elementara – pentru a fi intelese corect, vorbele unui on trebuie trebuie interpretate in ansamblul discursului si al vietii sale, nu in contextul (rauvoitor) al cititorului obit de pasiuni josnice].Trebuie deci să ne lămurim: normalitatea prescrisă de suveranul pontif e logica pumnului sau sensibilitatea tăcerii în fața suferinței pe nedrept? Cărui public îi vorbește papa Francis:

1. celui care vede în violență (fie ea și justificată) răspunsul imanent și imediat la problemele lumii, perpetuând-o indiferent de motivații și justificări, sau [papa nu spune nicaieri ca acest act de violenta este ‘justificata’, ci doar ca este reactia naturala la batjocorirea a ceea ce are un om mai sfint; nu e nevoie de o inteligenta superioara pentru a pricepe acest lucru, dar se vede ca ura sectara intuneca si mintea celor mai inteligenti dintre noi]

2. celui care suferă violența fără însă să o multiplice printr-un răspuns violent, pe măsură, asta pentru că are ancore și ferestre deschise către o realitate transcendentă?

Și, în cele din urmă, dincolo de public, de mesaje și roluri sociale, ce este cu adevărat autentic în inima papei: libera voință a omului ce alege răspunsul cool de băiețaș de cartier care știe să se tăvălească cu alții prin praful din curtea școlii, sub aplauzele celor care valorizează acțiunile violente, fie ele făcute în numele reparării altora, sau libera voință a omului care acceptă tăcerea ca o prefigurarea judecății viitoare, tăcere însă plină compasiune față de victimele violenței și care e o posibilă porție de cărbuni aprinși asupra agresorilor, în speranța că se vor căi de faptele lor? [ma abtin sa comentez acest gen de balacareala josnica, nevrednica de un om educat, asa cum se pretinde a fi domnul Corduneanu; pacat de atita scoala, daca ea nu ne poate invata bunul simt si buna cuviinta]

Mă tem că fetița filipineză ar fi fost cu totul dezamăgită și întristată dacă papa ar fi răspuns întrebării sale cu degajarea cu care acceptă violența ca fiind un fapt normal, nu doar posibil ci chiar de justificat în anumite condiții. Mă tem că ea caută o altfel de normalitate decât cea a pumnului… [in lumina a ceea ce am spus mai sus, aceasta ‘concluzie’ – de fapt premisa initiala – quod erat demonstrandum – a intregii ‘argumentari’, este gratuita si nelegitima; imi pare rau, domnule Corduneanu, dar inca mai sper, de la un om ca dvs., ca pina la urma lumina Duhului va birui intunericul urii sectante pe care o vadeste acest text nefericit; Dumnezeu cu mila!]

 

 

 

 

4 thoughts on “Raspuns lui Marius Corduneanu, un anti-catolic patentat

  1. Obisnuiam sa comentez sporadic la unele articole ale lui Marius. Am intrat dupa o pauza de cateva luni pe blogul lui, am dat de textul asta. Am pierdut aproape complet interesul, m-a dezarmat. N-am mai gasit sens in dialogul asta cat de putin era el. Poate are dreptate, poate nu, viata e prea scurta pentru a o petrece in lupta cu morile de vant ale incrancenarii fundamentaliste. Poate e bine ca ai facut publica si pozitia ta. Nu stiu. Time will tell.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s