Bianca Lucaciu – Revolta impotriva nedreptatii

Bianca Lucaciu
Bianca Lunaciu, absolventa de liceu de nota 10 din Zalau

O eleva care a terminat in acest an liceul si bacalaureatul cu nota 10 isi marturiseste in aceasta scrisoare deschisa revolta fata de nedreptatea care se manifesta sub diverse forme in scoala romaneasca. Prilejul circumstantial al acestei revolte este mai putin important decit hotarirea pe care aceasta scrisoare deschisa o exprima. Una de a nu mai suporta nedreptatea, de a-si lua soarta in propriile miine, in ciuda circumstantelor nefavorabile.

Am intilnit aceeasi hotarire la tinerii de liceu in multe dintre tarile Europei de est in care calatoresc cu regularitate.

Din pricina acestor tineri cred ca tarile noastre inca mai au sansa normalitatii. Dar numai dupa ce acestia ingroapa generatia expirata din care, din nefericire, fac si eu parte. Dumnezeu sa aiba mila de noi toti.

* * *

Gata. Azi mi-am făcut o promisiune. Nu mai tac. E momentul cel mai potrivit să spun ceea ce simt. E momentul să clarific câteva lucruri şi să pun punct.

N-am vrut să scriu despre asta. Am zis că e mai bine să o las moartă. Că asta e, se întâmplă. Că unii vor vedea unde au greşit şi nimeni nu va mai suferi.

Dar am auzit un lucru care m-a făcut să înţeleg că noi, românii, avem o mare problemă – mentalitatea. Lumea e plină de nedreptăţi şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Şi dacă nu vreau? Când au fost alegeri în toamnă, am strigat toţi că vrem o altă Românie, una mai bună, lipsită de corupţie şi de intrigi mânate de interesul personal al oamenilor care au ajuns în funcţii. Vedem toţi ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu avem curajul să ne opunem. Ne lăsăm duşi de curent şi asta este, ce-o fi, o fi. Eu una mă simt curajoasă. Vreau să înot împotriva curentului. Şi sunt sigură că fiecare dintre voi a simţit asta măcar o dată.
E de ajuns. Nu mai vreau să mi se spună că trebuie să accept mizerii şi nedreptăţi doar pentru că aşa vrea cineva. NIMENI nu poate să îmi impună absolut nimic. Nu am nevoie de lecţii de moralitate sau de demnitate. Sunt responsabilă şi spre deosebire de alţii, ÎMI ASUM toate alegerile pe care le-am făcut vreodată.

Să nu ne mai ascundem după deget. Povestea festivităţii s-a zis pe la toate colţurile din oraş. Şi, când azi mi s-a sugerat că ar fi indicat să o uit şi să nu vorbesc despre ea, mi-a ajuns. Adică ar trebui să închid ochii pentru a n-a oară şi să fac frumos, ca să arate bine.
Să ne înţelegem. EU IUBESC liceul în care mi-am petrecut 4 ani din viaţă. Iubesc pereţii lui plini de tablouri vechi, cu texte literare. Iubesc holurile alea lungi şi reci, iubesc dulapurile maro care sunt pe margini. Iubesc scările pe care am păşit ambiţioasă şi plină de visuri. Iubesc fiecare detaliu al şcolii aceleia.

Îmi respect până la cer şi înapoi profesorii. Nişte profesori extraordinari, care fac din vocaţie ceea ce fac. Nişte profesori care explică de 20 de ori dacă e nevoie, oameni care au mereu timp de elevii lor, oameni frumoşi, deosebiţi, cărora le pasă. Am ales acea şcoală pentru că mama mi-a garantat corectitudine şi dascăli de excepţie.

Şi de a doua chiar am avut parte.

Fără profesorii extraordinari are au investit atât de multă încredere în mine,fără aceste persoane minunate, care îmi sunt atât de dragi, nu aş fi reuşit absolut nimic. Ei au fost cei care au muncit cot la cot cu mine, pentru fiecare concurs. Mi-au explicat mereu unde am greşit, m-au certat când trebuia, mi-au dat sfaturi bune. Au văzut ceva în mine şi mi-au spus cât de mândri sunt de mine. Mi-au răspuns întotdeauna la întrebări şi au predat atât de bine, că nu am avut nevoie de o singură oră de meditaţii.

Aşa că dragi profesori, VĂ MULŢUMESC din tot sufletul! Să vă dea Dumnezeu o viaţă fericită şi elevi care să vă aprecieze aşa cum meritaţi! Mă înclin înaintea voastră şi a profesorilor pe care i-am avut în gimnaziu. Bucuraţi-vă împreună cu mine de acest succes, pentru că fiecare dintre dumneavoastră şi-a adus contribuţia! Nimeni nu vă poate contesta valoarea ca dascăli!

Nu este un secret pentru nimeni faptul că am muncit enorm. Liceul acela a fost sufletul meu, mă luptam mereu să demonstrez că acolo se face şcoală. Şi aşa şi este. Se face şcoală, condiţia e să vrea ELEVUL. Că profesorii fac tot ce le stă în putinţă.

Când am intrat acolo, mi-am spus că o să lupt atât de mult, încât liceul o să aibă renumele pe care îl merită când voi termina clasa a XII-a. Am participat la toate concursurile la care am avut timp să merg. Am luat 30 de premii în 4 ani- 16 premii pe podium la judeţ, 3 menţiuni la judeţ şi 11 premii la etapele naţionale. Şi mereu eram mândră când auzeam numele liceului la premiere. Simţeam că visul meu se va îndeplini.

Când am terminat clasa a VIII-a, am avut media generală 9.99, dar nu am fost şefă de promoţie. Şi abia atunci mi-am dat seama ce mult înseamnă să ai ocazia să vorbeşti în numele unei întregi generaţii. Mi-am promis că voi termina liceul cu 10 şi mi-a reuşit. Nu a fost uşor. Eu nu am copiat la teze şi teste ca unii. Nu am avut nevoie să îmi fac poze pe telefon ca alţii. AM ÎNVĂŢAT!

Dincolo de orice, am fost nevoită să înţeleg că asta e. Unii au voie să copieze şi n-am ce face. Mi-am văzut de drumul meu. Am ignorat răutăţile gen „ Să o tragi pe Bianca de păr când îi dai florile” pe care le scorneau unii. Replica e de la prima lansare de carte. Pe care am făcut-o tot la liceu, ca o mulţumire adusă profesorilor. Dragi tineri care sunteţi în clase mai mici, vreau să învăţaţi ceva din tot ceea ce scriu aici.

Am îndurat multe. Mutre, bârfe, rahaturi, toate din cauză că ete na, mi-am permis să fiu altfel. Îmi cer scuze că nu am mers pe la majorate să mă îmbăt. Îmi cer scuze că nu am copiat. Îmi pare rău că mi-am permis să am valori morale şi să nu sabotez. Îmi cer scuze că vreau mult de la mine, că prefer să am prieteni sinceri, oameni cu coloană vertebrală, care spun lucrurilor pe nume şi îşi doresc ceva de la viaţă. Îmi cer scuze că nu fac compromisuri doar pentru a fi pe placul unora, că nu mă adaptez patului lui Procust. Îmi cer scuze că am ajutat chiar şi persoanele care nu meritau, atunci când veneau smiorcăindu-se. Îmi cer scuze că nu am dat replici urâte, doar pentru că nu voiam să jignesc.

Le-am înţeles pe toate, până la un punct.

Dincolo de problemele personale pe care le aveam, dincolo de dificultăţile materiale cu care mama mea abia mai răzbea, am găsit de undeva resurse să merg înainte. Dumnezeu mi-a dat putere, mama mea m-a crescut să fiu o învingătoare. N-am lăsat nimic să mă afecteze. Îmi spuneam că va veni ziua în care toate astea vor merita.

Festivitatea.
Credeam că 29 mai e acea zi. Însă nu ştiam că mi se pregătise o surpriză. Şi am fost pusă în faţa faptului împlinit. Nu mă aşteptam. Aveam o droaie de premii, aveam media generală 10, mă implicasem în activităţi extraşcolare, proiect european. Dar nu aveam numele care trebuia. Nu contest valoarea nimănui. Am avut ocazia să cunosc oameni inteligenţi şi ambiţioşi, care au avut rezultate bune. Însă mi-am pus sufletul în tot ceea ce am făcut. Rezultatele pentru care m-am luptat au dus numele liceului peste tot. Şi voiam să simt că munca mea nu a fost în zadar, că au înţeles de ce am luptat atât de energic. Credeam că voi auzi un mulţumesc sincer, că mi se vor recunoaşte meritele. În schimb, m-am simţit umilită, trădată. Unii au preferat să facă pe altcineva să se simtă bine, chiar dacă ştiau că asta m-ar afecta. Nimic nu a mai contat.

Eu eram doar Lucaciu. Şi atât. Fata mamei. Din nou. Scuze că am un nume neimportant. Eu sunt aia… Tâmpita aia care nu dormea nopţile şi învăţa de rupea cartea. Fraiera aia care s-a chinuit să termine cu 10, sperând să facă un discurs emoţionant, să mulţumească profesorilor şi părinţilor.

Am fost dată la o parte cu piciorul. Am jucat rolul de figurant într-o scenetă ieftină. Într-un spectacol care a fost astfel regizat încât să fie închinat cuiva.

Cei care au permis să se întâmple asta… nu au înţeles. Pentru mine, conta. Voiam să simt că atunci când suferi şi lupţi indiferent ce obstacole ţi se ivesc, vine răsplata. În momentele grele, învăţam pentru că ştiam că doar aşa pot răzbi în viaţă. Le-aş cere doar atât – un mic exerciţiu de imaginaţie. Ce ziceţi de un tată care te hărţuieşte şi îţi spune că nu o să reuşeşti oricum nimic în viaţă şi zile în care nu ai bani de pâine? Nu mi-e ruşine de nimic din astea. Dar m-am confruntat cu ele. Zi de zi. În timp ce aveam concursuri, în timp ce trebuia să dau teste. Aţi văzut vreodată pe mine că nu am dormit noaptea? Sau că am avut coşmaruri? Nu. Pentru că am luptat. Nu m-am smiorcăit. Am mers la şcoală chiar dacă aveam coşmaruri şi nu dormeam noaptea. Şi am zâmbit, am muncit, am avut un cuvânt bun pentru oricine. Am mers la şcoală, deşi eram tratată într-un anumit fel de unii care erau… cum erau. Şi acum, după ce ştiţi pe scurt în ce condiţii am învăţat, mai ales înainte ca mama să se recăsătorească, sper că mai puteţi fi satisfăcuţi de ceea ce aţi făcut.

După atâtea lovituri de la viaţă, v-aţi băgat piciorul în munca mea. MULŢUMESC!

Doar că rana din suflet nu s-a vindecat. Vreau doar să vă întreb, domnule, dacă a meritat. Vreau să îmi spuneţi cum v-aţi uitat în ochii profesorilor mei. Cum aţi îndrăznit să înfruntaţi privirea lor acuzatoare. Mi-aţi luat bucuria! Nu am putut să mă bucur de festivitate. Mi-aţi furat un drept pe care mi-l câştigasem prin lacrimi şi dând din coate.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrările s-au corectat în alte judeţe. Comentariile gen „ n-ar fi luat 10 dacă ar fi corectat zălăuanii” nu îşi au sensul. O lucrare de 10 e o lucrare de 10. Mai luasem 10 pe o lucrare corectată de profesorii din Zalău şi în a 8-a. Dar m-am bucurat pentru că am avut garanţia că totul se va desfăşura corect. Şi rezultatele au demonstrat asta. Două sutimi au însemnat câteva locuri bune în ierarhie, nu-i aşa? Am tăcut 4 ani, nu am vrut să răspund, dar e prea mult. Când nici 10 la bac nu îmi atestă valoarea, nu ştiu ce ar mai putea să o facă. Când sunt încă privită de parcă aş fi în plus, când mi se spune că nu meritam 10, îmi ajunge. Aşa că… îndoiţi-vă în continuare. Găsiţi scuze, domnule, pentru cei pe care i-aţi protejat şi ridicat în slăvi. Mă lipsesc de declaraţii date din complezenţă. Şi dacă aţi vrut să vă răzbunaţi pentru faptul că mama a avut suficient tupeu pentru a vă înfrunta când preda acolo, v-a reuşit. Asta până ieri. Am scris toate aceste lucruri pentru că simt că înnebunesc. Le-am ţinut doar pentru mine. Nu am vrut să jignesc. Dar când mi se spune să tac şi să nu fac din asta o polemică, uite că fac. Fac ce vreau eu, nimeni nu poate să îmi bage pumnul în gură. Sunt liberă! Şi e timpul ca unii să îşi asume abuzurile de care se fac vinovaţi. Nu poţi să calci în picioare pe cineva şi să te aştepţi să tacă dracului. Mulţi n-au înţeles nimic din ceea ce am făcut eu acolo, în acel liceu. Dar copiii aceia care m-au aplaudat în careuri, an de an, au priceput.

Lor mă adresez. Indiferent de clasa în care sunt şi de şcoala în care învaţă.

Dragi colegi, experienţa mea trebuie să fie un semnal de alarmă pentru voi. Am vorbit şi eu cu tinerii din generaţiile precedente. Şi alţii au păţit ca mine. Unii, ca mătuşa mea, nici nu apar pe lista cu şefii de promoţie. Dar nu au ripostat. Pentru că li s-a spus că n-are rost, că nu o să se schimbe nimic. Dar domnule… cine v-a dat dreptul să le luaţi meritele??? Cine v-a dat dreptul să le retezaţi aripile? Cine? E momentul să nu mai acceptăm aceste lucruri. E MOMENTUL SĂ SPUNEM – STOP ŞI DE LA CAPĂT!

M-am săturat.

A fost de ajuns.

Nu meritaţi să luaţi note mai mici doar ca alţii să fie scoşi în faţă. Nu meritaţi să vi se impună limite doar pentru că nu vă cheamă cum trebuie. Să nu lăsaţi pe nimeni să vă calce în picioare. Eu am făcut-o şi nu m-a ajutat cu nimic. Am suportat cu demnitate toate şi la final, unii au crezut că o să le şi mulţumesc pentru ce au făcut. Toţi aţi fost nedreptăţiţi măcar o dată, pentru ca alţii să iasă în faţă.

Dacă nu aţi avut puterea să spuneţi nimic, vă rog să o faceţi de acum înainte.

Plec împăcată. Am dat tot ceea ce a fost mai bun în mine.

Doar pentru că nu a contat pentru dvs., nu înseamnă că nu a contat pentru mine. Nu mai vreau să văd nedreptăţi. Doar atât cer.

Gândiţi-vă la sufletele acelor copiii care cresc auzind – „N-ai cum să reuşeşti!”.

Toţi cei care acceptaţi nedreptatea, care credeţi că ăsta e sistemul şi n-ai ce face, sunteţi vinovaţi de suferinţa copiilor care nu au altă şansă de realizare decât şcoala. Şi le-o luaţi şi pe aia. Că nu îi cheamă cum trebuie.

E momentul să pun punct. Nu mai pot să tac. Îmi provoacă suferinţă.

Sper doar atât – că nimeni nu va mai trăi ce am trăit eu. Şi că nimeni nu va mai accepta corupţia.
Fac parte din generaţia aceea care vrea o altă Românie. Una mai bună. Şi nu vreau să mă obişnuiesc cu cea de acum. Că aş ajunge ca alţii – aş tolera-o.

Şi chiar dacă nu pot schimba nimic, chiar dacă sunt prea mică, măcar ştiu că am încercat.

Şi dacă mi-aţi luat bucuria festivităţii, nu vă las să mi-o luaţi pe cea a reuşitei recente. Niciun comentariu răutăcios nu mă mai poate afecta. Le-am auzit chiar pe toate.

Le mulţumesc oamenilor care au crezut în mine: domnul primar, Septimiu Ţurcaş, care a fost cinstit şi nu a acceptat nicio presiune, doamna director, Liliana Câmpan, profesorii mei, familia şi prietenii. Colegii din şcoală şi de generaţie, care mi-au scris mesaje şi mi-au spus că i-am făcut să creadă că oricine poate reuşi. Exact asta îmi doream. Să înţelegeţi că oricine poate zbura cât de sus vrea! VĂ MULŢUMESC!

Voi aţi reuşit să-mi daţi puterea de a zâmbi şi atunci când am simţit că nu mai are niciun sens.

Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine când mi-a fost greu! Vă port în suflet şi în gând!”

(Sursa, Adevarul)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s