Andrei Plesu – Crima, libertate, religie

Andrei Plesu

Cred că aproape nimic n-a rămas nespus cu privire la tragedia petrecută zilele trecute la Paris. Lucrurile sunt, mai mult decît în alte cazuri, deopotrivă simple și greu sistematizabile. Confuzia vine din faptul că (cel puțin) trei probleme distincte au fost aduse de desfășurarea evenimentelor în același plan, cînd, de fapt, țin de planuri diferite. Prin contaminare reciprocă, cele trei probleme își pierd contururile, ceea ce suspendă înțelegerea corectă a fiecăreia în parte.

  1. Crima. Luată în sine, chiar și fără legătură cu circumstanțele specifice ale cazului ”Charlie Hebdo”, crima este odioasă. Nici o crimă nu poate fi scuzată (probabil cu excepția celei comise – accidental – în legitimă apărare). Cu atît mai puțin, crima conotată religios. Din punctul meu de vedere, a ucide în numele lui Dumnezeu (și – cinstit vorbind – nici creștinismul n-a fost scutit, în anumite momente ale istoriei sale, de fanatismul sîngeros al unor ”militanți” zeloși) este un păcat ”strigător la cer”. Aș îndrăzni să spun că e un păcat împotriva Duhului Sfînt, de vreme ce refuză libertatea Duhului ”de a bate încotro vrea” și presupune uzurparea Judecății divine prin suficiența isterică a judecății omenești. Asasinii de la Paris nu au, așadar, nici o justificare, nici o ”motivație” acceptabilă, nici o ”circumstanță atenuantă”. Nu poți decît să condamni fapta, să deplîngi soarta victimelor, să fii solidar cu suferința indusă la nivelul întregii planete de cîțiva bezmetici.
  2. Libertatea de expresie. Întrucît crima s-a petrecut în redacția unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanțele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertății de expresie” trebuie să fie materia unei reflecții constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimității ei, virtutea și riscul ei cotidian. Nenorocirea de la ”Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noțiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitați, gazetarii și ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăți glonțul care țintește spre creion!” Așa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conținutul unei fraze sau al unei caricaturi, ”corecția” nu poate veni pe țeava puștii. E una dintre achizițiile salutare ale civilizației noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiții de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă și libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă și nuanțată a ”libertății de expresie”, dacă o analizez doar în condiții de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exercițiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinți. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei prețioase libertăți. E oare permis să putem spune orice despre oricine și despre orice? Și dacă avem dreptul să ne riscăm viața pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol și viața altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E bășcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecința unei hecatombe? Care sunt granițele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viață? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenții pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” se spune, totuși, că orice libertate comportă îndatoriri și poate fi supusă unor ”condiții, restrîngeri și sancțiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar și codul nostru civil (art. 15) stabilește că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Constituția României, atîta cîtă e, interzice și ea ”îndemnul la ură religioasă” și ”incitarea la discriminare”. În aceste condiții, idolatrizarea ”libertății de expresie” devine o licență primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă și cuviincioasă a libertății de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ți face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinența demolatoare, hărțuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îți exerciți libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea și că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obținute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertății de expresie, să cer public limitarea înțeleaptă a libertății de expresie, mai exact să cer legiuitorului și spiritului civic, dar și bunei cuviințe, civilizației interioare, bunului simț să mă ajute.
  3. Religia. În marginea dezastrului parizian, au apărut, inevitabil, irităriile curente la adresa religiei în genere. Fie (în tabăra creștină) anatema la adresa islamismului, fie (în ampla tabără atee, secularizată, ”luminată”) – stigmatizarea oricărei religii, ca fiind o supraviețuire ilicită și subversivă a ”obscurantismului” în plină și binecuvîntată modernitate. Nu putem intra, acum, în detalii. Dar ceea ce s-a întîmplat la Paris nu se datorează, cred, în primul rînd, unei tensiuni de ordin religios. În fundal, văd mai curînd mari stîngăcii politice, mari neglijențe sociale, mari lacune juridice, mari și subtile derapaje psihologice. Oricum, e limpede că se pronunță asupra subiectului inși care nu-i stăpînesc substanța. N-au citit Biblia, n-au citit Coranul, n-au reflectat niciodată serios asupra unei agende spirituale autentice. Sunt doar înregimentați euforic în ideologii la modă, în jubilația contestării, în ”războiul” voios, fără riscuri, al ”provocării” ca mod de viață.

(Textul a fost publicat AICI.)

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s