Rembrandt citea povestirile biblice cu o mare atenție, după care le imagina. Această imaginare, mai întâi cu ochii minții și apoi schițată în fugă pe hârtie ca să poată fi văzută cu ochii fizici – ai lui și ai noștri, din fericire – în această imaginare, așadar, întâlnim tot felul de probleme. Ce vedem de fapt? Încercăm într-adevăr să reconstruim ceea ce vedeau privitorii timpurilor biblice? Dar privitorii aceștia chiar vedeau, vedeau cu-adevărat? Poate că nu vedeau decât un om trecând și nu înțelegeau nimic despre cine era el și ce avea să se întâmple. Noi ce vedem? Ceea ce vedem include și invizibiliul? Ca să fim drepți cu povestirea biblică, trebuie ca invizibilul să fie făcut vizibil? Și a propos de încercarea de a reproduce scene din trecutul antic: chiar e necesar ca totul să fie redat cu maximum de acuratețe posibil – îmbracămintea, casele, peisajul etc., așa cum or fi arătat ele la vremea respectivă? Uneori, desigur, asta e esențial. Să luam, de pildă, afirmația lui Isus despre cămila care trece prin urechile acului: ce-ar putea să însemne? Rembrandt își bazează faimoasa lucrare Copia de o sută de guldeni (lucrarea e cunoscută sub diverse nume, precum Cristos vindecând bolnavi, Cristos primind copilașii, Christos înconjurat de bolnavi, Cristos predicând, deoarece înfățișează mai multe evenimente descrise în Matei 19, inclusiv tânărul bogat, care iese pe poartă în partea dreptă.) pe o exegeză care spune că urechea acului era poarta mică de la poarta mare de la intrarea în Ierusalim. Așadar, în dreapta gravurii vedem o cămilă care trece prin poartă, aluzie la învățătura lui Isus imediat după binecuvântarea copiilor, descrisă în cap. 19 din Matei – copii care sunt și ei prezenți în peisaj.
Rembrandt știa, cum știe fiecare credincios, că adevărul e mult mai bogat și mai adânc decât vede ochiul. Invizibilul ține și el tot de realitate și devine vizibil în schițele și în gravurile sale atunci când indică prezența lui Dumnezeu (acolo unde se cade) cu linii care unesc cerul de pământ. Atunci când și acolo unde Cristos se revelează ca Fiu al lui Dumnezeu, vedem lumina radiind din el. Iar când Dumnezeu e absent, ca în schița cu diavolul ispitindu-l pe Christos în pustie, observăm un cerc închis, care împiedică lumina să ajungă la el.
Rembrandt nu reconstruiește cu acuratețe realitatea trecutului, așa cum ar face-o un arheolog; el încearcă, în schimb, să pătrundă înțelesul mai adânc al povestirii și să caractetizeze figurile care joacă un rol în respectiva poveste. Aceste caracterizări meticuloase ale lui Ahașveroș, a lui Haman și Mardoheu, a profeților și a fariseilor sunt dovada imaginației vii a lui Rembrandt, dar și dovada unei intuiții profunde a caracterului uman, o cunoaștere a relațiilor inter-umane și a relității însăși. În cazul lui Rembrandt, nu e nimic mistic în înțelegerea plină de credință a Bibliei.
Rembrandt ne deschide ochii și ne îngăduie să vedem cu-adevărat, luând în calcul relități mai adânci, ce nu se văd cu ochiul . Dar el descrie oamenii ca muritori de rând, vii și adevărați – și exact asta este profund cu privire la evanghelie: că Dumnezeu își bate capul cu lumea asta și cu tot omenescul nostru. În aceasta constă puterea veștii bune: că lumea e deschisă înspre supranatural, că realitatea e mai mult decât atomi, iar oamenii mai mult decât jivine. Când și când Rembrandt folosește imagini tradiționale (are, de pildă, mai multe scene ale nașterii, foarte frumoase), dar desenează zeci de scene biblice care rareori sau chiar niciodată n-au fost înfățișate înainte de el. Asta face posibil să strângem suficiente lucrari pentru o carte – sau o expoziție cum e cea pe care avem șansa de a o avea la Iași – și asta este moștenirea Reformei – una dintre cele mai bogate și mai profunde moșteniri din isotria artei. Găsim în ea viață, sinceritate, umor (remarcați cățeii!), relații, dragoste și ură. Toate acestea și mult mai mult de-atât se pot găsi în lucrarile lui Rembrandt, o moștenire specific și adânc creștină.
Schițele sunt lucrari pe care Rembrandt le-a făcut pentru sine. Uneori era o schiță preliminară pentru o pictură sau o gravură la care plănuia să lucreze, alteori doar ceva pentru sine, un comentariu pe margine, ca literele sau cuvintele pe care le notăm în fugă, să nu uităm. Uneori o gravură era pentru un prieten, alteori cu intenția de a fi vândută. Gravurile n-au fost făcute într-o ordine sistematică; avem în față mai degrabă o felie dintr-o muncă de-o viață a acestui om, un om care a trăit și a respirat Biblia. Poate ne poate ajuta s-o facem și noi, într-un fel proaspăt și autentic . Poate ne ajută să ne dăm seama că arta nu trebuie să fie îmbâcsită și ne-reală. De fapt nu există nimic mai obișnuit și mai comun decât această artă, care n-are nimic art-ificial. Înțelepciunea ei rezidă însă tocmai în ordinarul de zi cu zi, în normalitatea cotidiană, lucru atât de rar în arta zilelor noastre.
* * *
Nota: Acesta este al treilea dintr-o serie de trei articole despre Rembrandt, traduse de Marilena Blaj. Textul original al acestora se afla in lucrarea Hans Rookmaaker, The Complete Works of Hans R Rookmaaker, Piquant, 2001, vol 4 – Western Art and the Meanderings of a Culture, pp 179-180.
Persona 