Când i s-a declarat falimentul, i-au fost vândute toate bunurile din casă, iar catalogul licitației conține lista completă a bunurilor. Pe lângă tot felul de curoizități, carpete frumoase, coifuri etc., avea și multe stampe. Deținea, printre altele, aproape întreaga colecție a matrițelor în lemn și cupru ale lui Durer, precum și o mare cantitate de stampe italiene. În afară de acestea, nu deținuse decât o singură carte – Biblia. Trebuie că Rembrandt avea un mare interes personal în Biblie dacă luăm în considerare numărul foarte mare de picturi, desene și gravuri cu scene biblice. Și, spre deosebire de artiștii barocului romano-catolic, el nu se limitează la povestirile acceptate de tradiție. Dimpotrivă, deseori se ocupă de subiecte care nu fuseseră niciodată exprimate artistic – scene din viața lui David, Iosif povestindu-și visele și multe altele. Ceea ce surprinde în desenele sale, dar și în gravurile și picturile din anii săi cei mai prolifici (anii 50 ai sec. XVII) este felul sobru, limpede în care descrie aceste scene – fără ornamentul baroc, fără gestica teatrală. Ca și alți contemporani ai săi, nu încearcă să fie corect dpdv istoric (asta se va întâmpla abia după 1800), ci se concentrează mai degrabă să pună în lumină semnificația evenimentului, să reverse lumină pe acestă semnificație. Cel mult îl poate pune un turban pe capul lui Avraam ca să indice că povestea se întâmplă în Orientul Mijlociu.
După cum spuneam, Rembrandt a fost mereu ocupat cu scene biblice; n-a arătat vreun interes în pictura de gen, în scenele din viața cotidiană pe care le cunoaștem de la artiști precum Ostade și Jan Steen. Se pare că n-a considerat aceste subiecte suficient de importante pentru compoziții de mărimi mari; în acest sens a fost credincios tradiției baroce, chiar dacă în multe aspecte se delimitase de baroc. Totuși găsim realitățile de zi cu zi portretizate în schițe și gravuri de dimensiuni mai mici. În definitiv, o gravură este un tip de artă destinat vânzării, chiar dacă unui public foarte limitat de connaisseuri. De aceea, prin natura sa, ea se plasează între pictura de interes public și desenul sau schița a cărei intenție este numai studiul personal sau notițele. Exact în tehnica gravurii oferă Rembrandt ce are mai bun, creând un corpus de lucrări de o excelență neîntrecută. Se poate să existe artiști care l-au egalat în pictură și în desen, însă în gravură nu este altul ca el!
Nu putem săpa suficient de adânc în operele maturitate ale lui Rembrandt, în frumoasele sale portrete, în magnificele studii de chip (de pildă cel al bătrânei citind) și în scenele biblice (Sfânta familie, Batșeba, Saul, David etc). Vedem în toate acestea ce are Rembrandt mai bun, un artist la care cea mai remarcabilă calitate este omenescul. Ea îl face pe Rembrandt accesibil oricui, inclusiv necunoscătorilor. În ciuda unei construcții strălucite și a unui design genial, lucrările sale nu au nevoie de explicații. Pur și simplu secretul artei sale constă în aceea că aproape desfide explicația, fiindcă vorbește de la sine atât de frumos. Mijloacele pe care Rembrandt le folosește pentru a-și face imaginile atât de convingătoare pur și simplu scapă abilității noastre analitice. El ne oferă un portret al realității ne-ornamentat, niciodată anost sau pictural, dar mereu imaginativ și vizionar. Omenescul la Rembrandt poate fi atât de profund, încât privind, nu facem decât să învățăm să vedem, să observăm, să înțelegem oamenii și lumea lor. Toate aceste calități i-au adus lui Rembrandt locul său unic și de neegalat între maeștri artiști ai tuturor timpurilor.
Rembrandt avea o incredibilă capacitate de a-și imagina cu însuflețire lucruri pe care de fapt nu le văzuse niciodată și de a le exprima apoi în cel mai convingător mod. Ca să reușească, trebuie să fi avut un control aproape perfect al mijloacelor sale de expresie artistică. Dar mai mult decât atât, avea nevoie de o mare înțelepciune, de o înțelegere adâncă și cuprinzătoare a realității, care nu se dovedește niciodată desuetă, depășită, demodată. Arta lui Rembrandt este fermecătoare oricând. Și asta se datorează, în parte, și faptului că, spre deosebire de lucrările multor altor artiști, nu e nevoie de prea multe cunoștințe istorice ca s-o înțelegi. Se mai datorează și faptului că viziunea sa e atât de bogată încât nu ne plictisim repede de lucrările lui și nu ne grăbim să trecem mai departe. Lucrările sale reușesc să atragă specialiști și ne-specialiști din întreaga lume, captând și atrăgând oameni de orice rang și de orice condiție.
Și totuși arta lui Rembrandt este olandeză de la un cap la altul; e cu picioarele pe pamânt, niciodată teatrală, niciodată nu idealizează și nu acoperă cu vrajă povestirile pe care le descrie. De fapt, un observator catolic care se întâlnea pentru prima oară cu lucrările lui Rembrandt chiar a crezut că Rembrandt a încercat să batjocorească Biblia și personajele biblice. Ulterior a înțeles că lucrurile stau cu totul diferit. Ce-i dă acestei arte adâncimea și viziunea, adevărul ei penetrant și onestitatea pe care le are? Încă o dată, răspunsul este înțelepciunea lui Rembrandt.
Nimeni nu poate scrie, vorbi sau picta mai adânc sau mai profund decât îi îngăduie nivelul său de înțelepciune. Nici un roman, nici un studiu, nici o discuție sau operă de artă nu poate exprima o mai mare înțelegere decât posedă autorul. Nu trebuie să înțelegem această înțelepciune în sens individualist. Fiindcă înțelepciunea, care este o combinație de intuiție, cunoaștere, experiență de viață, sensibilitate, înțelegere a normelor, bun simț și empatie, nu poate fi cuprinsă în întregul ei de o singură persoană. Înțelepciunea și înțelegerea, cunoașterea și concepția de viață din cultura noastră ne vor ajuta –sau ne vor încurca – întotdeauna. A propos, de aceea e atât de greu de dobândit o percepție corectă, o înțelegere cumpătată a problemelor vremii noastre, fiindă lumea noastră este imbibată de o perspectivă seculară care reduce totul la factorii economici și tehnologici. Avem Scriptura ca cea mai înaltă sursă de înțelepciune, dar suntem singuri în efortul nostru de a înțelege lucrurile prin prisma Scripturii. Trebuie să învățăm mai întâi să vedem prin tot felul de prejudecăți și de așa-zise adevăruri de la sine înțelese și să le recunoaștem sărăcia și tendința de a falsifica adevărul. Sperăm să fi făcut suficient de limpede că Rembrandt n-a fost un geniu care a trăit într-un turn de fildeș, clădindu-și singur depozitul său de înțelepciune. Și l-a tras din Scripturi, însă mediul în care a trăit a contribuit la capacitatea sa de a transforma adevărul biblic în înțelepciune.
Apoi, nu e o coincidență că arta lui Rembrandt apare în perioada în care calvinismul își lăsase amprenta de neșters în Olanda. Erau vremuri în care înțelegerea comună a realității, înțelegerea normelor și concepția despre lume deveneau mai sobre, mai oneste, mai bogate și mai biblice. Aceste lucruri nu erau predate, ci erau un rod al faptului că oamenii citeau Biblia, o puneau în practică și se lăsau îndrumați de ea.
E aproape sigur că Rembrandt n-a fost un membru al bisericii. Probabil ca n-avea decât interes și cunoștințe minime despre dogmele și catehismele bisericii. Nu vom încerca să justificăm aceste lucruri. Asta nu diminuează însă faptul că era un om care fără îndoială că citea Biblia și o accepta ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Construind pe gândirea vremii sale, a dobândit o adâncă înțelegere a realității – o perspectivă realistă fără a fi rece, și mai ales bazată nu doar pe factori economici (ceea ce e azi socotit drept normalitate). Era o perspectivă adânc umană, fiindcă se întemeia pe adevăr, recunoascând că realitatea e creată de Dumnezeu, dar compromisă de păcat. Interesul limitat al lui Rembrandt în chestiunile teologice ale vremii sale (reflectat în atitudinea lui față de biserica instituțională) nu i-a limitat neapărat înțelepciunea. Până la urmă, tendințele scolastice și trendurile anabaptiste nu erau cu totul străine mediului reformat din acea vreme, ba uneori ele chiar înăbușeau înțelepciunea biblică.
Interesul lui Rembrandt în subiecte biblice nu este tipic calvin. În Țările de Jos artiștii se îndepărtaseră în mod intenționat de aceste subiecte pe la începutul sec. XVII. Prin urmare, cu excepția pictorului catolic Jan Steen și a școlii de la Utrecht, rareori întâlnim aceste subiecte în arta olandeză a vremii. Aici se văd în arta lui Rembrandt influențele baroce și înclinația sa către vechile tradiții. Totuși, felul în care interpretează Biblia și în care înfățișează povestirile sale – fără glamour, ci sobru, cumpătat și cu înțelegerea că aceste personaje biblice sunt oameni ca noi – nu poate fi interpretat decât pe baza prevalenței calvinismului în cultura vremii, chiar dacă, ocazional, el dă o interpretare anabaptistă textului biblic. Trebuie să înțelegem că orice portertizare a materialului biblic, fie că este în scris sau în imaginarul artelor vizuale, oferă un anume tip de exegeză sau de interpretare a textului și nu trebuie să vedem în asta vreun cusur sau vreun inconvenient. Singura întrebare care se pune e dacă exegeza este corectă.
Se poate spune mult mai mult despre asta. Putem explora de pildă faptul că Rembrandt nu folosește nimbul sau aureola în lucrările sale, excepție făcând situațiile în care Crist se revelează ca Fiu al lui Dumnezeu, cum e cazul în lucrările care-l înfățișează pe Christos cu cei doi în Emaus sau cu Toma, de pildă. Dar nu vom intra în aceste aspecte.
* * *
Nota: Acesta este al doilea dintr-o serie de trei articole despre Rembrandt, traduse de Marilena Blaj. Textul original al acestora se afla in lucrarea Hans Rookmaaker, The Complete Works of Hans R Rookmaaker, Piquant, 2001, vol 4 – Western Art and the Meanderings of a Culture, pp 179-180.
Persona 