Hans Rookmaaker – Intelepciunea lui Rembrandt

rembrandt-van-rijn-self-portrait

Rembrandt este un artist remarcabil. În ce privește natura artei sale, el a fost de-a dreptul o anomalie a vremii lui. Deși niciodată n-a călătorit în sudul Europei, și-a îndreptat privirea înspre arta barocă mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, ceea ce i-a influențat adânc opera. Barocul era noul stil artistic al sec. XVII dezvoltat în Italia și Flandra în relație cu Contra-Reforma. Era un stil care relua vechile povestiri biblice și povestirile legate de vieților sfinților și încerca să le redea cu așa o frumusețe, o măreție, o gestică și o grandoare încât credincioșii catolici să fie încurajați în credința lor și convinși de măreția bisericii lor. Acești artiști au pictat o lume de supraoameni cu mușchi excesivi și evidențiind o forță supraomenească, într-un cadru care se potrivea unor astfel de ființe; și pictau ca și când totul era absolut realist, până la ultimul detaliu. În această artă (al cărei reprezentant notabil este pictorul Rubens în Flandra) e ca și cum am privi o scenă pe care, cu culoare și mișcare din belșug, acești supra-oameni joacă o piesă sub cea mai incredibilă lumină de reflectoare.

Aceasta este arta pe care Rembrandt ajunge s-o cunoască prin intermediul stampelor (reproducerile din acea epocă) sau uitându-se la numeroasele pânze aflate în vânzare la comersanții de artă. A preluat caracteristicile acestei arte și le-a adaptat, în măsura în care o putea face un olandez, căci această eroizare teatrală nu va deveni niciodată o reală caracteristică a picturii olandeze.

Este dificil de spus dacă acest interes pentru baroc a fost motivul pentru care Rembrandt s-a aplecat asupra scenelor biblice mai mult decât au făcut-o contemporanii săi. (Prea era olandez protestant ca să picteze viețile sfinților sau scene din mitologia greacă! Poate că, dimpotrivă, tocmai interesul său de a picta povestirile biblice l-au împins să se uite mai departe, dat fiind că, la acea vreme, pictura olandeză era concentrată exclusiv pe reprezentarea realității naturale cotidiene, epoca de aur a picturii olandeze distingându-ce prin proliferarea diverselor genres. (vezi lucrările lui Vermeer, Avercamp, Adriaen și Isaack Ostade, Jan Steel, Frans Snyder, Paulus Potter etc., etc.)

Multe dintre aspectele caracteristice ale artei lui Rembrandt pot fi explicate pornind de la influențele și interesele menționate: preocuparea obsesivă pentru gestul cât se poate de natural (despre care vorbește într-o scrisoare din primii săi ani în Amsterdam, singura scrisoare care s-a păstrat din corespondența lui Rembrandt), căutarea continuă a contrastului violent, tăios, ascuțit dintre lumină și întuneric , în care scenele pictate par a fi sub lumina reflectoarelor, interesul pentru subiecte precum Orbirea lui Samson sau subiecte în care, datorită unei intervenții bruște a îngerilor de pildă, are loc o turnură dramatică a evenimentelor redată cu strălucire și multă tensiune. Rembrandt n-a fost întotdeauna convingător în aceste eforturi. Dublul portret cu el și Saskia dovedește o încredere exagerată și, poate, o nădejde secretă că, într-o zi, va trăi și el în splendoarea în care trăise marele segnior Rubens? Rezultatul e ușor caraghios,căutat, inventat și excesiv de teatral. Gestul cu paharul ridicat, de pildă, nu pare realist și, în loc să înnobileze, mai degrabă accentuează caracterul de clasă de mijloc a acestui burghez olandez. Acestea sunt caracteristicile picturii lui Rembrandt înainte de 1640. Au fost ani de faimă și de nenumărate comenzi, ani în care a ajuns să stăpânească din ce în ce mai mult acest mijloc artistic care este pictura. În același timp constatăm emergența unei alte fațete a lui Rembratndt, deși nu atât în picturi, cât mai cu seamă în desene. Pe aceste crochiuri artistul își notează ideile și designul inițial pentru picturi de dimensiuni mari, care uneori se vor materializa, iar alteori nu. În plus, există și studii care nu au fost intenționate spre publicare sau spre vânzare. Sunt studii în care îi vedem interesul pentru evenimentele simple din jurul său: oameni în viața de toate zilele, femei jucându-ze cu copiii etc. Cam după 1636 Rembrandt este atras de peisaj, mai ales de natura din împrejurimile Amsterdamului.

Constatăm o maturizare continuă și o aprofundare a înțelegerii, a percepției, precum și o conștiință crescândă a faptului că barocul e prea superficial, cu prea mult sclipici și prea puțin din ceea ce e substanțial și genuin. În Rondul de noapte, o lucrare care i-a luat ani de zile s-o termine, vedem ultima încercare de a combina barocul cu un stil compozițional mai așezat și mai pașnic. În compoziția gravurii Haman și Mardoheu Rembrandt formulează unele dintre probleme puse deja în Rondul de noapte. În cea dintâi el încearcă să ofere o soluție inițială acestor probleme. Să ne amintim că o gravură este imprimată de pe o placă de cupru (aramă) pe care a fost gravat desenul original; prin urmare, imaginea ne apare în oglindă. Dacă punem imaginea invers vedem imediat și mult mai clar legătura cu Rondul de noapte. Și aici vedem un bărbat care pare să iasă din imagine venind înspre noi, un portal în fundal și o procesiune. Un anume detaliu merită atenția noastră: mâna lui Haman, care se vede atât de clar. Artistul reușește acest efect prin toiagul din mâna lui Mardoheu, sulița din spatele calului și poala mantiei lui Mardoheu, toate acestea indicând înspre mâna lui Haman. Însă toate aceste linii ce servesc drept indicatoare au fost încrucișate cu alte linii, astfel încât să ascundă tehnica.

Rondul de noapte (tablou terminat în 1642) indică așadar un punct de turnură în cariera lui Rembrandt ca artist, o piatră de hotar în dezvoltarea sa. Începând de-atunci nu s-a mai hazardat pe acest drum. Această ispravă a puterii sale artistice, cu care probabil că n-a fost prea satisfăcut, semnalează sfârșitul interesului lui Rembrandt în arta barocă. Chiar dacă moartea Saskiei și și receptarea lipsită de entuziasm a Rondului se poate să fi întărit această evoluție în gândirea artistică a lui Rembrandt, n-ar fi corect să interpretăm schimbările din arta sa doar pe baza unor circumstanțe extra-artistice.

Ar merita poate să spunem câteva cuvinte despre tragicul Rembrandt despre care se aude atât de mult. Dacă urmărim literatura consacrată lui Rembrandt din vremea sa și până în prezent, vom remarca faptul că nimeni n-a folosit termenul de tragic în secolele XVII sau XVIII cu referire la el. Receptarea rezervată de care a avut parte Rondul de noapte și scăderea interesului contemporanilor săi față de lucrările lui după această dată aproape că nu sunt menționate. Falimentul artistului în 1656 este socotit a fi rezultatul inevitabil al proastei administrări și a faptului că avea un stil de viață pe care, în fapt, mijloacele nu i-l permiteau. De asemenea, olandezii nu l-au aclamat drept un mare artist național pur și simplu pentru că în sec. XVIII publicul era, în general, prea puțin interesat de artiștii olandezi ai sec. XVII, ale căror lucrări erau, în cea mai mare parte, folosite ca mărfuri de export. În sec. XIX, odată cu debutul romantismului și al naționalismului care l-a însoțit, fiecare națiune a venit with a great man. Anglia l-a produs pe Shakespeare, de pildă; Germania l-a produs pe Durer; firește, olandezii s-au simțit presați să vină și ei cu cineva. Fără prea mult entuziasm, a fost ales Rembrandt; în afară de asta, oamenii îl percepeau ca pe un olandez oarecare, personificarea culturii olandeze middle-class.

Apoi, odata cu dezvoltarea romantismului și a interesului său pentru marii eroi, oamenii – mai cu seamă străinii – l-au descoperit pe Rembrandt cel tragic, prezentându-l ca pe un neînțeles și un neglijat al epocii sale, un mare om într-o lume meschină. Astăzi, după atente cercetări ale faptelor așa cum au fost, ne-am întors, în cele din urmă, la calea dreptă și am învățat să-l judecăm pe Rembrandt cu mai multă luciditate. Am aflat că numărul comenzilor pe care Rembrandt le-a primit n-au scăzut drastic după Rondul de noapte și că artistul a fost vinovat, în cea mai mare măsură, de falimentul în care a intrat. Fiindca și dacă ești un artist celebrat, o datorie de 3.000 de guldeni olandezi (astăzi c. $100.000) nu-i de ici, de colo.

* * *

Nota: Acesta este primul dintr-o serie de trei articole despre Rembrandt, traduse de Marilena Blaj. Textul original al acestora se afla in lucrarea Hans Rookmaaker, The Complete Works of Hans R Rookmaaker, Piquant, 2001, vol 4 – Western Art and the Meanderings of a Culture, pp 179-180.

 

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s