Contextul teologico-filosofic al operei lui Rembrandt – 1

Incep sa public aici, in serial, prezentarea pe care am facut-o astazi la Casa Pogor din Iasi, in cadrul Prelegerilor Centrului Schuman.

Separat voi publica traducerea unor texte despre despre Rembrandt, scrise de criticul de arta Hans Rookmaaker, si traduse de Mari Blaj, care le-a prezentat in cadrul acestei reuniuni.

Rembrabdt - self-portrait1

Rembrandt artistul

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (pronunțat ˈrembra:nt ˈharme(n)soːn van ˈrein) – 1606–1669 – este probabil cel mai important pictor olandez din toate timpurile și unul dintre cei mai apreciați pictori din întreaga istorie a artelor plastice europene. El a fost precedat în spațiul cultural al Țărilor de jos de genii ale picturii precum Hieronymus Bosch (1450-1516) ori Peter Bruegel cel Bătrân (1525-1569) și a fost contemporan cu pictori de mare calibru, precum Frans Hals (1582-1666) și Jan Vermeer (1632-1675).

Pictorul a excelat în arta portretului (și a autoportretului), prin intermediul căreia a ilustrat sufletul unei epoci de mare efervescență spirituală și artistică în istoria Europei. Rembrandt a fost, de asemenea, un maestru al clar-obscurului. Jocurile de umbre și lumini din tablourile lui au fost o sursă de inspirație deopotrivă pentru poeți, pentru filosofi și pentru teologi, la fel ca și lucrările lui pe teme biblice. Poate că tocmai de aceea a fost el numit „unul dintre marii profeți ai civilizației” (Kenneth Clark, Civilisation: A Personal View, New York: Harper & Row, 1969, 205).

Dar, pentru că, dincolo de interesul personal pentru artă, expertiza mea nu se află în domeniul artelor plastice, în cele ce urmează, mă voi referi mai degrabă la contextul istoric, filosofic și teologic din care s-a născut opera lui Rembrandt.

Raționalismul și ”inventarea individului”

Sub raport filosofic, cea mai importantă influență asupra contextului ideatic al secolului al 17-lea, secolul lui Rembrandt, a avut-o raționalismul lui René Descartes (1596-1650), care era, între altele, o reacție la excesele iraționale din perioada medievală. Deși el însuși era creștin, filosofia iluministă inspirată de dictonul său, cogito ergo sum, s-a îndepărtat încetul cu încetul de rădăcinile sale creștine și a dat naștere secularismului contemporan, care este consecința naturală a încercării riscate de a da sens realității exclusiv cu resursele rațiunii umane, contestând legitimitatea oricărui apel la revelație, chiar și în chestiuni meta-științifice. Pe de altă parte, în sens pozitiv, cartezianismul a contribuit la clarificarea unei necesare delimitări a competențelor teologiei și ale științelor pozitive, pe care dominarea de către teologie a tuturor celorlalte domenii ale cunoașterii, în perioada medievală, o făcea imposibilă.

Una dintre implicațiile cele mai importante al cartezianismului, în plan social, psihologic și chiar teologic este ceea ce am putea numi „inventarea individului”. Mă refer aici la faptul că până la Iluminism, ființa umană era concepută în termeni aproape exclusiv comunitari, adesea chiar colectiviști, așa cum s-a întâmplat și la noi, sub comunism, dar și în anumite forme de ortodoxism.

Desigur, din perspectivă teologică, conceptul antropologic de persoană își are sorgintea în termenul grecesc hypostasis (lat. persona), utilizat de Sfinții Părinți pentru a desemna cele trei entități divine care formează împreună Sfânta Treime, pe care, în concepția creștină, o numim în mod generic „Dumnezeu”. Conform cărții Genesa, omul, care este creat „după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu” (Gen. 1:26), este o ființă personală, și, ca atare, una care se definește comunitar, prin relaționarea la alte ființe asemenea ei însăși, precum și la Dumnezeu, al cărui chip îl poartă. Aceasta nu neagă nicidecum individualitatea fiecărei entități personale (fie aceasta divină sau umană), fiecare ființă umană fiind unică, deși omenirea, în ansamblul ei, are în comun aceeași natură umană, așa cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt unici, dar împărtășesc împreună aceeași natură divină.

Această concepție antropologică a suferit o mutație majoră sub influența cartezianismului. Nu numai că omul era definit acum în termeni individualiști, ca fiind ceva „în sine”, fără vreo legătură necesară cu alte ființe umane, si cu atât mai puțin cu Dumnezeu, dar esențialul umanului era definit acum aproape exclusiv în termenii rațiunii. Mutația antropologică de care vorbim aici a avut implicații majore în domeniile cele mai variate, între care și cele ale artei și teologiei, care ne interesează în mod special aici.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Contextul teologico-filosofic al operei lui Rembrandt – 1”

  1. Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
    O abordare foarte interesanta a contextului teologico-filosofic al operei lui Rembrandt. În acest prim articol am găsit informații interesante și utile despre iluminism, dar și despre cartezianism.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s