Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 9 – Stat si biserica in perioada comunista IV

Procurarea şi răspândirea de literatură religioasă

IO – Aş vrea să trecem puţin la subiectul traficului cu Biblii şi de literatură religioasă din perioada comunistă. Cum intrau, cum se procurau asemenea materiale? E clar că ele nu erau tipărite în România, dar erau în limba română şi au existat persoane, instituţii, au existat, ştiu eu, inclusiv oameni care au suferit din pricina asta. Aş vrea să ne povestiţi pe scurt câteva lucruri.

DM – În anii ‘60, Bibliile erau foarte, foarte rare. Erau familii care nu aveau o biblie în casă. Şi cele care existau probabil intraseră în număr foarte mic, fie erau păstrate din perioada dinaintea regimului comunist, fie fusese introduse câte una prin străinii care veneau în țară. Îmi amintesc că în casa noastră exista până pe la începutul anilor ‘70, doar o singură biblie de mici dimensiuni, moştenită probabil de tatăl meu de la tatăl lui. În anii ‘70, s-a întâmplat ceva care a deschis cumva zăgazurile, dar vreau să spun că înainte de perioada asta, şi după, până la sfârşitul perioadei comuniste, multe cărţi erau distribuite în formă dactilografiată. Cărţile erau traduse – „forget about copyright”, nu-şi punea nimeni probleme de genul ăsta – când cineva ştia engleză, franceză, ştiu eu, şi punea mâna pe o carte bună şi socotea că e bună şi pentru alţii, o traducea, o multiplica la maşină, sau prin accesul la xerox, aşa cum am făcut şi eu în perioada comunistă cu câte o colegă care era dispusă să îmi facă asemenea servicii, sigur contra cost, și, evident, ilegal. Maşinile de scris trebuiau să fie înregistrate. Eu nu am înregistrat-o niciodată pe a mea, nu aveam de gând să fac un asemenea lucruri. Am primit-o de undeva din Elveţia şi am multiplicat enorm de multe materiale pe ea. Deci, cărţile circulau în această formă, un soi de samizdat, dacă vrei… Unele dintre ele au fost publicate mai târziu în ediţii verificate. Dar în anii ‘70 au avut loc în România o serie de inundaţii catastrofale. Şi ca urmare a acestora, Ceauşescu a permis intrarea de ajutoare în România. Organizaţiile misionare, precum Open Doors, Voice of the Martyrs, şi altele, au folosit acest prilej pentru a trimite o dată cu haine şi alte ajutoare, şi pachete cu biblii. Apoi lucrurile s-au extins. Bibliile au fost introduse și prin maşini capitonate cu pereţi dubli. Am avut ocazia, cu câțiva ani în urmă, să văd la sediul Open Doors asemenea microbuze, în general nu cu sisteme sofisticate, ci mai degraba artizanale, de ascundere, de blocare a spaţiilor în care erau aduse biblii. Sau oamenii care veneau cu maşini mici, cu iniţiative individuale. Un bun prieten de-al meu din Elveţia venea anual şi aducea zeci şi zeci de Biblii, de cărţi diverse sau alte lucruri. Prin intermediul lor am intrat în contact, de exemplu, cu Francis Schaeffer. Ei aduceau de exemplu corespondenţă, pusă în tuburi de medicamente sau în alte mijloace, sau în cauciucuri, sau în pereţi dubli. Poate acţiunea de cea mai mare anvergură care a avut loc în România a fost undeva în prima parte a anilor ‘70. O acţiune în care s-au folosit şlepuri şi maşini de mari dimensiuni pentru a aduce sute de mii de cărţi religioase și Biblii în România. Un unchi de-al meu a fost implicat intens în coordonarea acestor activităţi şi a şi fost condamnat împreună cu un grup, mai ales de creştini după evanghelie, vreo 7 persoane au făcut un an de puşcărie pentru trafic de biblii. Poate cândva ar merita să fie scrisă o carte despre asta. Sper că cineva îi va putea lua un interviu lui Costel Georgescu, unul dintre actorii principali ai acestei operaţiuni uriaşe, dar pe care securitatea până la urmă a oprit-o. Dar colportajul de biblii şi alte cărţi a continuat. Eu am primit în perioada aceea, prin intermediul unor grupuri, precum Open Doors sau International Teams, zeci şi zeci de cărţi de teologie în limba engleză sau alte asemenea lucruri. Sunt oameni care au făcut ani grei de puşcărie din pricina asta. Vasile Răscol a fost poate primul care a fost condamnat pentru asta. A făcut doi ani de puşcărie şi apoi a plecat în America. Apoi Costică Sfatcu, pe care l-am menţionat deja. De asemenea, cei care au fost în lotul transportului pe şlepuri, şi alţii. Unii dintre ei au fost „sinucişi” ca urmare a anchetelor şi aşa mai departe, cumva au avut morţi suspecte, cu alte cuvinte, şi sigur au existat şi cazuri individuale. Dar toate aceste acţiuni au făcut ca bibliile şi cărţile de natură religioasă să nu mai fie un lux în deceniul ‘70-‘80.

IO – Pe lângă literatură, ştim că în perioada comunistă evanghelicii primeau pachete, celebrele pachete din SUA, în special. Cum aţi perceput atunci fenomenul, şi din interior, şi din relaţii…. Ştim că erau nişte criterii după care se primeau. Existau liste, era cunoscut fenomenul de oficiali?

DM – Evident, pentru că pachetele veneau oficial, veneau la poştă. Povestea este legată de organizaţia Christian Aid, care a fost iniţiată de menoniţi. Povestea a început odată cu emigrarea în SUA a Genovievei Sfatcu şi alte 2 fete prietene de-ale ei, Silvia Tărniceru şi Elena Boghian, de la Iaşi toate trei. Când ele au plecat pe rând în SUA, pentru că atunci când Genovieva a emigrat, cele două fete erau încă în puşcărie pentru trecerea frauduloasă a frontierei, apoi au emigrat şi ele. Ele au intrat în SUA într-o relaţie foarte strânsă cu organizaţii menonite care începuseră să lucreze în România înainte de plecarea lor acolo. După ce ele au emigrat, activităţile de suport pentru România s-au intensificat. La început au trimis bani. Oficial, valută, dolari şi cei care primeau aceşti bani puteau să îşi cumpere din shopuri diverse obiecte sau mâncare sau alte lucruri de care aveau nevoie. Apoi au observat că oamenii uneori folosesc banii nu pentru nevoi stringente, ci pentru electronice sau alte lucruri de genul ăsta, şi atunci au schimbat abordarea şi au început să trimite ei pachete cu alimente, pachete cu pături.

IO – Cum a fost posibil totuşi?

DM – Legal lucrul ăsta era posibil. Cineva putea să primească din străinătate ceva. Ajungea la vamă, îţi deschidea pachetul, plăteai vama dacă era ceva de plătit… şi te duceai acasă…

IO – A fost un fenomen de amploare…

DM – A fost un fenomen de amploare pentru că fetele astea erau cunoscute în toată ţara. Genovieva era implicată în mişcarea de disidenţă, și o apropiată de Iosif Ţon. Ea a condus corul de copii de la Iaşi, care a umblat în toată ţara. În perioada aia am călătorit cu ele şi erau cunoscute şi la penticostali şi la creştini după evanghelie, şi au reuşit prin intermediul acestor conexiuni să adune foarte multe informaţii despre oameni care aveau nevoi, despre lideri care aveau nevoie de susţinere şi, de asemenea, despre oameni cu mulţi copii, sau care fuseseră persecutaţi, sau care aveau dificultăţi materiale. S-au făcut liste, s-au stabilit şi nişte criterii, şi apoi, mai mult sau mai puţin consecvent, oamenii aceştia au început să primească ajutoare. Lucrurile s-au amplificat şi s-au sistematizat altfel după ‘90, când menoniţii au încercat să-şi stabilească o bază la Suceava şi apoi la Cluj. Baza de la Suceava a fost predată altora, dar la Cluj există încă o bază a acestei organizaţii care distribuie în mod special medicamente pentru nevoile comunităţii evanghelice din România.

Legăturile cu străinătatea

IO – O ultimă chestiune legat de perioada respectivă şi despre prezenţa străină. Aş vrea să discutăm câteva lucruri despre persoanele din străinătate care veneau în România. Veneau clandestin, veneau pe filiere oficiale, cum erau primiţi? Au fost oameni care au avut de suferit din pricina acestei ospitalităţi vis a vis de aceşti oameni străini care în general veneau să ajute bisericile, evident, erau intenţii misionare…?

DM – Aşa cum spuneam, în ultima parte a perioadei comuniste legea cerea fiecărui român să declare la securitate despre orice întâlnire pe care o avea cu străinii. Această lege nu a prea fost aplicata, era mai degrabă o sperietoare. N-a fost utilizată cu foarte mare consecvenţă. Dar exista şi putea fi aplicată oricând dorea statul comunist. Asta era o încercare de a stopa cumva contactul românilor cu vestul şi riscul de contaminare de ideile libertăţii, ale societăţii civile, şi aşa mai departe. În toată perioada comunistă România a fost vizitată de străini. Ce este foarte interesant este că în dosarul meu de securitate, de fiecare dată când sunt menţionaţi vizitatori străini, este folosit termenul de „emisari”. Cu alte cuvinte, erau socotiți trimişi ai serviciilor secrete din vest care au obiectivul să destabilizeze regimul comunist şi să dărâme realizările noaste măreţe.

IO – Ăsta era doar un limbaj artificial sau chiar ei credeau în povestea asta? Sau lucrurile sunt amestecate?

DM – Cred că sunt amestecate. Mi-e greu să cred că ei credeau că toţi străinii care vin în România sunt emisari.

IO – Era o formă de acoperire…

DM – Da, cred că asta era o justificare a acţiunilor lor împotriva străinilor. Dar în orice caz, legăturile cu străinii erau privite ca o chestiune foarte periculoasă. Oamenii care aveau legături cu străinii erau priviţi ca fiind riscanţi, pentru că pot transmite în străinătate adevărul despre situaţia de aici, care, evident, era diferită de imaginea cosmetizată prezentată afară. De asemenea, că pot intra în contact cu diferite idei periculoase şi le pot veni idei, nu? să pornească o revoluţie, sau mai ştiu eu ce… Sigur, categoriile de oameni care au venit aici erau foarte diferite Au venit conducători oficiali ai cultelor, care veneau cu obiective instituţionale. Unii dintre ei mai radicali, alţii foarte înţelegători cu privire la colaboraţionalismul liderilor, depinzând de profilul persoanei respective. Apoi erau misionarii, oameni care veneau cu obiectivul de a predica evanghelia, de a întări biserica. Aceştia veneau fie să se întâlnească informal prin case, fie să predice în biserici, cu riscurile de rigoare, pentru că de fiecare dată când venea un străin, informatorii erau trimişi la obiectiv să ia notiţe, să vadă cu cine au vorbit, despre ce, şi aşa mai departe, unde s-au dus să mănânce, dacă cumva nu au dormit într-o casă particulară, pentru că asta era ilegal. Ei trebuiau să meargă în hoteluri unde se puteau pune microfoane, unde puteau fi verificaţi când vin, când pleacă, şi aşa mai departe.

IO – Au dormit străini la dvs. în casă în perioada comunistă, cu riscurile de rigoare?

DM – Absolut, absolut… Am și călătorit cu ei, ceea ce era iarăşi foarte riscant. Dacă eram opriţi, puteam avea tot felul de probleme. Dar când era vorba de străini care veneau cu obiective conspirative, cum era, de exemplu, activitatea cu Navigatorii, trebuiau să doarmă la mine, pentru că altfel, dacă dormeau în hotel, riscau să fie identificaţi.

IO – Aţi avut probleme cu Securitatea din pricina străinilor care au venit?

DM – Nu. Niciodată. Nu au venit, nu au făcut percheziţii, nu au făcut descinderi. Poate şi pentru că am încercat să fim extrem de discreţi în relaţiile cu străinii, atunci când acest lucru era posibil și necesar.

IO – Cunoaşteţi cazuri de familii, persoane, care au avut greutăţi din pricina asta?

DM – A, da. Fără discuţie, fără discuţie. Care au primit amenzi, care au fost anchetaţi, care au fost ameninţaţi, şi aşa mai departe. Îmi amintesc că într-un an Navigatorii au venit cu ideea să ne ofere şansa de a merge undeva, la corturi, într-o pădure. Şi s-au aşezat undeva într-o pădure în Vaslui. În partea asta de ţară veneau foarte puţini străini. În Transilvania, din pricina nemţilor, a legăturilor cu Ungaria, mai veneau străini, se mai aşezau cu corturile. În Moldova nu venea nimeni. Că nu vine nimeni de la Moscova sau de la Chişinău să facă turism. Şi au venit la un moment dat şi ne-au luat pe mine şi pe nevasta mea să ne ducă acolo să petrecem o zi – două în corturi, să povestim, să avem o ieşire. Când am ajuns acolo, au aflat că descinsese securitatea şi că i-a întrebat ce caută aici. Şi ăştia au zis că fac turism. Şi ăştia au zis: „Turism? Aici? Sunteţi nebuni?”. A trebuit să ne ducem înapoi acasă, i-au scos de acolo cu tractorul că între timp plouase, era o nenorocire. Dar, în sfârşit, ei au avut greutăţi să priceapă cât de complicate sunt lucrurile, mai ales în partea asta de ţară. Dar am avut, de asemenea, de-a lungul anilor, întâlniri extraordinare în munţi. În ‘81, de exemplu, am avut ceea ce s-a numit în mod conspirativ „the Wedding Party”, o întâlnire la care au participat vreo 40 şi ceva de oameni din vreo 20 de ţări, liderii internaționali ai Navigatorilor şi lideri ai mişcării Navigatorilor din diverse ţări din răsăritul Europei. O săptămână întreagă în munţi, în Apuseni, în care n-am fost deranjaţi de nimeni… Protecţia Domnului, cu siguranţă… Foarte riscant, avem o mulţime de maşini străine acolo, dar o săptămână am putut să stăm şi am avut o întâlnire de bună calitate. Dar în general întâlnirile cu străinii şi contactul permanent cu străinii era extrem de riscant şi o preocupare serioasă a securităţii.

* * *

Va urma.

Advertisement