Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 8 – Stat si biserica in perioada comunista III

comitetul bisericii
Comitetul Bisericii baptiste din Iasi

Informatorii din bisericile evanghelice

IO – După ce am încheiat în mare discuţia despre pastori, aş vrea doar câteva cuvinte, deşi am atins tema, despre informatorii din comunităţile evanghelice, nu dintre clerici, nu dintre pastori, subiect despre care am discutat. Din ce medii proveneau aceşti oameni, cum erau ochiţi şi recrutaţi aceşti informatori?

DM – Nu cred că există un profil predilect al informatorului sau un anume tip de persoană… Cred, mai degrabă, că oamenii au fost recrutaţi de către comunişti pentru obiective precise. Ceea ce prima nu era identificarea unui anumit profil de persoană care apoi să fie pregătită pentru informare şi să fie gata pentru un caz specific, ci mai degrabă cazurile specifice, urmărirea unei anumite persoane sau, de exemplu, verificarea informaţiilor date de pastori – acesta era unul dintre obiectivele curente ale informatorilor. Aceste obiective erau identificate şi apoi erau identificaţi recrutaţi oameni care să răspundă la acele nevoi. În cazul meu, au fost oameni care se aflau într-o oarecare proximitate şi în relaţii naturale cu mine: colegi de armată, de exemplu, sau colegi de facultate sau prieteni foarte apropiaţi. Apropo de asta, o singură dată o persoană care a fost recrutată de Securitate a avut curajul să-mi mărturisească lucrul ăsta. Şi este vorba despre cineva din afara comunităţii evanghelice. Un coleg de facultate care acum vreo 10 ani mi-a mărturisit la o întâlnire de promoţie faptul că a fost recrutat de securitate să dea informaţii despre mine şi, mi-a spus el cu părere de rău: „am fost prea slab ca să spun nu”. A fost prins de securitate, care probabil a urmărit în mod deliberat acest lucru. Se ştia despre el că joacă cărţi, și a fost găsit de securistul care se ocupa de universitate jucând cărţi pe bani în baia din căminul studențesc, a fost chemat şi i s-a spus: „ori dai informaţii despre ăsta, ori pleci din facultate”. Şi el mi-a spus: „n-am putut să-i fac asta lui mama”. Da, mi-a spus el, de asemenea, „am încercat să nu-ţi fac rău”. Şi în notele lui informative pe care le-am găsit în dosarul meu de securitate a fost evident că a încercat şi că ceea ce a spus acolo au fost lucruri nevinovate. Am aflat apoi, prin intermediul unui prieten, că două săptămâni mai târziu a murit. Avea o boală terminală, şi a încercat să-şi liniştească conştiinţa. Însă nici unul dintre prietenii mei evanghelici n-a venit să-mi spună că a fost recrutat de securitate pentru a da informaţii despre mine, iar pe unii dintre ei am destule motive să-i bănuiesc. Dar de la CNSAS n-am primit nici o identificare, nici măcar una singură a unui informator, nici măcar a lui Radu Cruceru, care este evidentă din coroborarea datelor din dosar. E straniu de ce se întâmplă lucrul asta, dar asta e situaţia.

IO – Mecanismul de recrutare a lor era cam acelaşi, ca şi a pastorilor…

DM – Da. acelaşi cu cel al pastorilor. Erau identificate vulnerabilităţile şi apoi exploatate şi motivaţia era foarte simplă: ori frica, ori dorinţa de parvenire, ori scăparea de consecinţele unui fapt… De exemplu, unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi a fost recrutat în perioada în care încerca cu disperare să reuşească la facultate… A dat de nenumărate ori la medicină, nu a intrat niciodată şi de foarte multe ori aproape la limită, şi în perioada aceea de disperare, noi ne vedeam foarte des, veneam în casa lui, venea în casa mea, a fost recrutat şi a dat informaţii la securitate. Încerc de ani de zile să intru în contact cu el şi refuză. Este alcoolic, probabil terorizat de vinovăţie, dar refuză să ne întâlnim. Deşi am încercat să-i comunic pe toate căile că nu am nici un fel de resentimente şi mărturisesc că nici atunci când colegul meu de facultate, faţă de care am avut o simpatie deosebită – era chiar un băiat simpatic – n-am avut nici un fel de amărăciune… Cum ai putea să ai? Până la urmă, oamenii ăştia au fost victime la fel de mult cum am fost şi noi.

IO – Cât de conştientă era biserica de fenomenul colaborării, nu numai vis a vis de cei din conducere, care să zicem că era mult mai evident, ci vis a vis de colaboratorii care erau recrutaţi, mă rog, în diverse forme?

DM – Nu se vorbea foarte mult despre asta, dar mai ales noi cei care eram cât de cât mai angajaţi politic, ştiam foarte bine lucrurile astea. Dar exista o categorie de oameni pentru care chestia asta nu avea nici o importanţă. Deşi noi vorbeam despre asta, vorbeam în predici sau în studiile biblice, pe care le făceam în biserică, pentru că nu făceam o separare între chestiunile de natură politică şi chestiunile de natură religioasă. Dar, pentru mulţi era o chestie de genul „se dau şi ăştia artişti”; nu avea nicio importanţă pentru ei. Dacă realizai însă implicaţiile acestor lucruri, era imposibil să ignori acest fenomen, pentru că oamenii ăştia care făceau servicii securităţii jucau diverse roluri. Erau puşi să joace diverse roluri. Fie că erau infiltraţi în comitetele de conducere şi se opuneau unor măsuri care ar fi putut aduce neplăceri regimului comunist sau încercau să fie extrem de precauţi în legătură cu botezurile sau cu acţiuni care să deranjeze, şi aşa mai departe. Deci, poziţiile pe care ei le luau îi identificau ca atare. Un lucru foarte important pe care vreau să îl menţionez aici – l-am menţionat deja în cartea mea despre comunism, este că adeseori oameni foarte bine intenţionaţi, dar naivi cu privire la dimensiunea politică, au fost folosiţi fără voia lor de Securitate pentru promovarea intereselor acesteia. Ignoranţa nu este întotdeauna nevinovată. Mai ales când este vorba despre regimurile opresive.

IO – Dar unii dintre aceşti colaboratori au fost deconspiraţi în perioada respectivă, s-au făcut publice în comunităţi sau…?

DM – Unii da, alţii nu. Pe alţii nu îi ştim nici acum, chiar dacă pe unii îi bănuim.

IO – Dacă biserica i-a identificat, s-au luat măsuri?

DM – Nu, nu. Era şi foarte delicat. Ce poţi să faci cu un pastor care colaborează? Până la urmă el spune: „dom-le, am făcut-o în interesul comunităţii, ca să salvez biserica”, şi aşa mai departe… Evident că lucrurile sunt foarte complicate. În cazul lui Radu Cruceru era vorba de invidia la adresa lui Iosif Ţon care era pastor în biserica ce-i fusese foarte dragă, din Ploieşti. Deci se amestecau raţiunile personale, nu totdeauna nobile, cu dorinţa îndoielnică de a salva biserica pe care oricum Cristos a promis că o salvează şi nu are nevoie de ajutorul nostru… Dar, sigur, raţionamente de genul ăsta au fost auzite de-a lungul întregii istorii. Nenorocirea este că nici în perioada aceea şi nici în perioada de după, biserica n-a stat să analizeze teologic foarte serios chestiunea colaboraţionismului şi chestiunea restaurării în comuniunea bisericii a celor care au colaborat. Şi lucrurile sunt păstrate într-o ciorbă neclară. Există, pe de o parte, încercări de justificare, aşa cum am spus. Este de notorietate publică o aberaţie rostită de un preot ortodox care vorbea despre preoţii care au avut „curajul colaborării”… Dar, de asemenea, la extrema cealaltă, avem de a face cu ceea ce eu numesc talibanii deconspirării, oamenii care vor să vadă sânge cu orice preţ; în general oameni tineri, pătimaşi, care nu pricep subtilităţile şi complexitatea tensiunilor cu care noi am fost confruntaţi în perioada comunistă şi care vor să vadă sânge cu orice preţ. După părerea mea, aceşti oameni sunt o mare piedică în calea restaurării şi a clarificării lucrurilor de atunci. Sincer să fiu, dacă eu aş fi în locul unui colaboraţionist, aş prefera să cad în mâinile Dumnezeului celui drept mai de grabă decât în mâinile setoase de sânge ale fraţilor şi surorilor mele.

IO – Dar din perspectiva, de exemplu, a evoluţiilor, a experienţei din alte ţări, cum aţi vedea problema deconspirării?

DM – Din nefericire, nicăieri în lumea comunistă această problemă n-a fost abordată coerent. Singura abordare mai consistentă s-a întâmplat, după părerea mea, în biserica catolică din Polonia, care oricum a fost o biserică în ansamblul ei aflată în rezistenţă. Scandalul de acolo a pornit în momentul în care, acum câţiva ani de zile, noul arhiepiscop numit pentru Varşovia a fost identificat ca fiind colaborator al regimului comunist. Aceasta a forţat biserica catolică să ia o poziţie oficială şi să elaboreze un document, care este, după părerea mea, unul dintre cele mai bine articulate documente cu privire la problema colaborării, a vinovăţiilor şi a restaurării. Dar, în rest, nu ştiu despre acţiuni coerente. Acţiuni punctuale, ici şi colo, au existat, dar elaborări teologice serioase ale problemei colaborării şi restaurării nu s-au petrecut şi nu s-au petrecut nici măcar în perioada nazistă, dar cu atât mai puţin în perioada comunistă.

IO – Dar simpla deconspirare a lor, lista celor care au colaborat, ar avea un câştig pentru cineva?

DM – Nu, nu cred, tocmai din pricina faptului că gradaţiile colaborării sunt atât de mari şi o listă nu face dreptate acesteia. Ştim nume foarte mari de oameni care au fost giganţi ai rezistenţei, dar care, într-un anumit moment al existenţei lor, la ieşirea din închisoare, de exemplu, au semnat un angajament. După părerea mea este nedrept să pui un asemenea om pe o asemenea listă fără nuanţări. Am acum în mod concret pe cineva în minte, dar n-am să-i rostesc aici numele.

IO – Dar cum vi se pare totuşi situaţia cazurilor celebre, care au fost discutate în media, din mediul evanghelic…

DM – Cazul Iosif Ţon este tipic…

IO – Ţon, Dugulescu şi alţii… Bunaciu… Şi din mediul penticostal, Boghian şi alţii…, care s-au mediatizat în diverse forme şi despre care, să zicem, se ştie…

DM – După părerea mea, fără o analiză foarte serioasă a tuturor implicaţiilor şi a nuanţelor riscăm să facem mai multă nedreptate decât lăsând lucrurile pe seama istoricilor în perioada viitoare. Nu cred că talibanii setoşi de sânge pot să facă dreptate. Nu poţi să intri să faci operaţii cu satârul pe creier. Şi chestiunile astea sunt mai degrabă asemănătoare unei operaţii delicate, de microchirurgie. Mie mi-e greu să cred că vreunul dintre lideri, poate există excepţii, dar în nici un caz majoritatea liderilor evanghelici care au colaborat cu securitatea nu au făcut-o în ideea de a distruge biserica. Ei au încercat, schilod şi strâmb, neorientat şi lipsit de discernământ să salveze biserica, să facă bine bisericii, cei mai mulţi dintre ei, cred eu. Unii au cedat din slăbiciune, din frică, din teroare. Alţii au cedat pentru că au avut ambiţii religioase, dar şi ambiţiile alea, sigur, amestecate cu dorinţa personală de a ajunge undeva, ca în cazul lui Radu Cruceru, care a dorit să devină preşedinte de comunitate şi să ajungă în conducerea Uniunii Baptiste. Adevărul este că era unul dintre oamenii talentaţi, dotaţi ai baptiștilor, un om cu inimă pentru oameni, cu inimă pastorală. Este unul dintre cei mai buni pastori pe care i-am cunoscut. Şi după moartea lui, un număr de oameni cărora el ile făcuse vizite pastorale, şi cu care a împărtăşit evanghelia, s-au întors la Dumnezeu. Nu cred că oamenii ăştia au încercat să facă rău bisericii. Dacă din nefericire, din diverse pricini, au reuşit să facă foarte mult rău.

IO – Există şi cazuri care au mărturisit după 90. Cum vi se par aceste poziţii…?

DM – Da. Unii. În foarte puţine cazuri avem de a face, după părerea mea, cu mărturisiri autentice. Adeseori oamenii aceştia au încercat să găsească scuze, să explice pe jumătate nişte lucruri care nu au cum, şi nici nu trebuie să fie explicate, trebuie doar mărturisite. Au încercat să salveze ce au mai putut. Foarte puţine cazuri, cum este cazul mitropolitului Nicolae, în care lucrurile au fost puse pe masă: „asta am făcut, am caterisit, am luat bani”, şi aşa mai departe, cu toată ruşinea. Şi s-a văzut cum a fost primit, nu? „cine eşti tu, de crezi că-ţi poţi permite chestia asta? În definitiv toţi am făcut-o”. Aceste lucruri care sunt demne de cinste până la urmă, nu lucrurile făcute, ci mărturisirea, nici ele nu au avut recepţia pe care ar fi meritat-o, din diverse pricini. Lucrurile sunt foarte, foarte complicate…

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

2 thoughts on “Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 8 – Stat si biserica in perioada comunista III”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s