Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 7 – Stat si biserica in perioada comunista II

Olah si Ton - Nunta Branzai la Bujac
Liviu Olah si Iosif Ton la nunta lui Daniel Branzei

Situaţia pastorilor în perioada comunistă

IO – Trecem la un subiect mai delicat. Nu aţi fost implicat direct în asta, nu aţi fost pastor. Dar vreau să discutăm câteva lucruri despre situaţia pastorilor în perioada comunistă.

Am fost pastor, apropo, pentru un an de zile şi part time, fără să fiu ordinat, dar după ‘89, n-am fost pastor înainte.

IO – Aş vrea să… din ce ştiţi, aţi avut suficienţi prieteni pastori… Care era motivaţia de a deveni pastor în perioada comunistă? Ştiind că e, până la urmă, o sarcină destul de complicată…

DM – Eu cred că, în esenţă, pentru cei mai mulţi dintre cei pe care eu i-am cunoscut, era sentimentul vocaţiei. Spuneam mai înainte, în momentul în care eu m-am întors la Dumnezeu şi am auzit vocea lui Dumnezeu care îmi spunea „tu trebuie să mă slujeşti pe mine”, pentru mine, deşi eram la început… nici nu păşisem încă deplin în spaţiul eclesial, anii pe care îi petrecusem în biserică mi-au comunicat această idee: slujirea lui Dumnezeu înseamnă implicarea clericală. Şi cred că ăsta era tiparul: dacă vrei să îl slujeşti pe Dumnezeu, trebuie să fii cleric, pastor, misionar, şi aşa mai departe… Şi atunci, oamenii care simţeau o vocaţie specială mergeau să studieze teologie, dacă existau școli teologice – cazul baptiştilor, şi mai târziu al penticostalilor, nu şi al creştinilor după evanghelie, unde lucrurile se realizau în perioada dinaintea perioadei comuniste, şi puţin după, prin întâlniri zonale în care oameni cu formare teologică, Constantinescu, Panaitescu, Tonoiu şi alţii, veneau şi făceau cursuri de formare… Tatăl meu a participat la asemenea cursuri. Din nefericire, cred că în perioada arondării aceste conferinţe s-au oprit, spre marea pierdere a creştinilor după evanghelie.

IO – E clar că ei fiind conducători, liderii comunităţilor, erau cei mai expuşi în relaţia cu sistemul, cu statul…

DM – Fără discuţie…

IO – Povestiţi puţin despre această relaţie unde au intervenit clar nişte actori cum erau inspectorii de culte, inclusiv ofiţerii de securitate, care aveau rolul să intre în contact cu ei, eventual să-i, mă rog, să-i preia în sistem, în proiect, să devină informatori şi altele…

DM – Lucrurile au fost foarte complicate…

IO – Povestiţi puţin despre asta.

DM – Securitatea a socotit că recrutarea liderilor este poate cel mai eficient mod de a controla comunităţile religioase. De aceea, liderii erau o ţintă predilectă. Au fost şi situaţii însă în care anumiţi oameni au fost infiltraţi de către Securitate în poziţii de conducere, pentru că, probabil, n-au avut la dispoziţie oameni de încredere care să fie recrutaţi sau n-au reuşit să recruteze persoane de încredere. În general, cu cât cineva avea o reputaţie mai bună şi putere de influenţă, cu atât devenea o ţintă mai mare şi putea deveni un agent de influenţă mai credibil. Deci, presiunea asupra liderilor mari era foarte mare, foarte puternică.

IO – Până la recrutare, ca să lămurim o chestiune. În calitate de lideri, pastorii erau obligaţi prin lege să dea note informative despre ce se întâmplă în biserică?

DM – Nu cred că exista o lege care să ceară asta, dar a existat o cutumă, o practică. Mai întâi, existau întâlnirile de orientare. Noi le numeam „întâlniri de dezorientare”, în care li se „predica” pastorilor, în mod special din Romani 13 despre ce spune Scriptura despre biserici şi creştinii care trebuie să asculte de statul comunist, şi aşa mai departe. Dar alături de aceste întâlniri în care statul, prin intermediul inspectorului de culte comunica ştiri, informaţii sau îi puneau la zidul infamiei pe disidenţi; existau de asemenea întâlnirile săptămânale. Pastorii erau chemaţi practic la ordine de către inspectorul de culte sau de către ofiţerul specializat în cultele respective, existau ofiţeri specializaţi pentru ortodocşi, catolici şi evanghelici, şi li se cerea socoteală, în mod special dacă existau, ştiu eu, fie disidenţi, dacă venea Iosif Ţon, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu – mai ştiu eu cine altcineva – cu siguranţă că erau chemaţi imediat să dea socoteală ce au predicat, din ce text, ce au spus la adresa statului, şi aşa mai departe. Dar, de asemenea, dacă veneau străini. Dar chiar dacă nu existau străini, dacă era vorba de cineva care era incomod, atunci pastorul era chemat şi i se cerea să pună în scris, uneori, sau doar verbal şi era înregistrat în scris de către inspector cu privire la ce s-a întâmplat acolo.

IO – Inclusiv privitor la actele de cult trebuia să prezinte informaţii…

DM – O, da, absolut. De exemplu lista celor care se botează, care trebuie să fie aprobată practic.

IO – Şi legat de celelalte, de căsătorii sau asta nu era …

DM – Mai puţin, pentru că deja erau membri ai comunităţii, erau mai puţine… Iarăşi, la cina Domnului, lucrurile interesau doar dacă cineva săvârşea actul respectiv şi nu avea licenţă, nu avea patalama de păstor, atunci se putea întîmpla, deşi nu ar fi trebuit să intereseze, dar era un mijloc de a se folosi de mecanismele cultice pentru a-i ataca pe disidenţi.

IO – Din informaţiile pe care le ştiţi, pastorii încercau să fie cât se poate de, mă rog, să zicem, rezervaţi în a da toate informaţiile sau situaţiile variau? Depindea de personalitate…

DM – Lucrurile variau. Depindea de personalitate, de curajul oamenilor, depindea de măsura în care erau şantajaţi probabil. Pentru că dacă un pastor făcea o greşeală, fie, ştiu eu, trecea pe roşu sau, ştiu eu, depăşea viteza sau, Doamne fereşte, avea un accident, sau mai ştiu eu ce prostie făcea, vreo ilegalitate sau ceva la marginea legii, atunci devenea foarte vulnerabil şi putea fi şantajat şi atunci se putea scoteau mai multe lucruri de la el. În general, impresia mea generală este că pastorii încercau „să dea cât mai puţin din casă”, ca să zic aşa, Dar, uneori erau forţaţi să spună mai mult decât vor, din pricina vulnerabilităţii lor. De asemenea, dacă doreau să parvină, dacă doreau să ajungă la poziţii de autoritate, în conducerea comunităţilor sau a cultului, atunci, sigur, trebuiau să plătească un preţ mai mare, deci trebuiau să spună mai multe. Şi atunci, desigur, pentru unii dintre ei scopul scuza mijloacele.

IO – Cum arăta tovarăşul acesta inspector de culte?

DM – Inspectorul de culte… Da, eu am cunoscut vreo câţiva dintre ei şi îmi amintesc, în câteva ocazii, se întâmpla să fiu la amvon şi să spun: „bun venit domnului inspector de culte”. Bineînţeles că el voia să treacă nevăzut şi era foarte incomodat de chestia asta. Deci, probabil că în întâlnirea următoare avea să îi reproşeze pastorului că, nu? i-am încălcat conspirativitatea. Nu erau de speriat. Unii erau mai versaţi decât alţii, dar în general erau… nu erau oamenii cei mai buni ai Securităţii. Poate că erau răspopiţi unii dintre ei, aveau ceva studii teologice…

IO – Era o funcţie clară asta în sistemul comunist, erau funcţionari ai statului?

DM – Absolut, aveau un birou al lor, erau funcţionari ai statului. Departamentul cultelor era ataşat guvernului. Dar, sigur, avea legături directe cu Securitatea şi era o ramură conspirată a securităţii. Şi avea legături directe cu ofiţerii care se ocupau de culte şi în general aceia îi muştruluiau serios pe inspectori, care erau inferiori ofiţerilor care se ocupau de culte.

IO –Cum arăta un ofiţer implicat în relaţia cu bisericile?

DM – Destul de de speriat, ca să zic aşa. Am avut ocazia să cunosc pe maiorul Mechenie, care s-a ocupat multă vreme de cultele evanghelice la Iaşi. Om destul de versat şi care se juca de-a poliţistul bun – poliţistul rău, dacă avea cu cine. Am avut câteva interogatorii cu el. A scris şi un articol despre mine într-o revistă, „Caracter militant”, o revistă cu circuit închis a activului de partid. Un articol cu titlul „Ideologul”, care de fapt era numele folosit pentru ultimele mele două dosare de la Securitate. Primele două se numeau „Chitaristul”, pentru că în vremea aia umblam mereu cu chitara în spate… Sigur, în acest articol, în care eram înfierat cu mânie proletară, că sunt un trădător de neam, un tip periculos, şi aşa mai departe, apar tot felul de neadevăruri. Dar obiectivul nu era comunicarea adevărului, ci expunerea publică a acestui tip periculos care a abuzat de banii statului ca să obţină o calificare şi apoi nu validează investiţia pe care statul a făcut-o, ci ne trădează cu străinii şi cu cei care nu iubesc neamul, şi alte asemenea poveşti.

IO – Aceşti ofiţeri, bun… E clar că inspectorul de culte, pe linia atribuţiilor lui, trebuia să comunice diverse despre pastori. Cum procedau ofiţerii în relaţia cu pastorii?

DM – Ofiţerii făceau aceleaşi lucruri, dar nu în chestiunile curente, ci mai degrabă atunci când apăreau lucruri serioase, ştiu eu, vizita unor străini sau apariţia unor oameni în vizită, a unor oameni ca Iosif Ţon, care erau priviţi ca duşmani ai statului, sau alte lucruri de felul acesta. Deci ei interveneau când era vorba de chestiuni majore sau de acţiuni importante ale Securităţii.

IO – Aţi fost anchetat de ofiţeri de securitate?

DM – Da. În afară de întâlnirile din armată, prima dată am fost anchetat în 1978, când Iosif Ţon a fost arestat la Iaşi, în urma publicării la „Europa Liberă” a unuia dintre memoriile lui şi au încercat cumva să vadă dacă pot obţine de la mine informaţii despre Iosif Ţon. Acolo mi-am declarat foarte clar aderenţa la ideile lui Iosif Ţon şi a fost o experienţă pe muchie.

IO – Apelau nu numai la presiune psihologică, ci inclusiv şi la cea fizică, sau…?

DM – Nu, eu n-am avut niciodată presiuni fizice. În perioada în care colegul meu Costică Sfatcu era în proces, în ziua în care avut loc procesul la Iaşi, am fost închis toată ziua în biroul ofiţerului de securitate de la fabrică, ca să nu pot ajunge la proces. Se temeau că voi traduce trimişilor ambasadei americane. Şi am fost ţinut acolo, fără mâncare, fără apă, în sfârşit, timp de 8 ore, dar fără nici un fel de intervenţii fizice asupra mea. Ofiţerul, care era un prăpădit, nici măcar subofiţer, era sergent major, mi se pare, a rupt scaunul de nervi că nu reuşeşte să mă frângă, dar nu a intervenit asupra mea. A chemat după aceea un colonel ca să vorbească cu mine, pentru că nu reuşea să o scoată la capăt, dar fizic, dincolo de lucrurile astea…, nu am fost arestat niciodată de-adevăratelea, aia a fost singura, cea mai apropiată situaţie de arestare şi nu am primit palme sau altceva. A, jigniri sau presiuni de genul ăsta, ameninţări că nu o să termin facultatea, că o să dea o maşină peste mine, au fost destule. Tatăl meu a primit de nenumărate ori asemenea ameninţări de la securiştii de la universitate, dar eu n-am suferit niciun fel de intervenţie fizică.

IO – Pastori primeau la fel asemenea ameninţări constant…

DM – Fără discuţie, fără discuţie. Că îşi vor pierde slujba, de exemplu, şi mulţi dintre ei neavând altă calificare, erau într-o situaţie riscantă, aveau familii şi… deci erau vulnerabili din punctul ăsta de vedere. Şi ameninţările puteau să aibă efect. Deşi rareori ei le şi puneau în practică.

IO – Despre recrutarea pastorilor câteva lucruri dacă ne puteţi spune din ce aţi aflat, din lucrurile pe care le-aţi trăit.

DM – Vă spun ce am învăţat din dosarul meu de securitate. Atunci când securitatea punea ochii pe cineva, dintr-un motiv sau altul, fie pentru a vedea dacă este recrutabil, fie pentru a identifica măsura în care este o persoană periculoasă, se făcea o verificare operativă a persoanei respective. Deci, erau chemate rudele, erau vizitaţi vecinii, erau explorate toate legăturile persoanei respective. Obiectivul acestei cercetări era identificarea punctelor slabe ale persoanei respective. Îi plac banii, îi plac femeile, vrea să avanseze, are vreun motiv de slăbiciune, a făcut ceva ilegal, are vreo intenţie neortodoxă, şi aşa mai departe. Dacă asemenea vulnerabilităţi erau descoperite, ele erau imediat exploatate. Cu cât erau mai apropiaţi cei care dădeau informaţii, cu atât era mai bine. Obiectivul era fie frângerea persoanei respective, dacă era vorba de cineva cu intenţii sau activităţi ostile, fie recrutarea persoanei respective, fie amândouă. În general, şi ăsta este un lucru straniu, din nou din dosarul meu de securitate şi din propria experienţă, am realizat că unul dintre cele mai eficiente mijloace de recrutare ale securităţii era utilizarea sentimentului patriotic. Din experienţa mea, foarte mulţi pastori, şi au încercat asta şi cu mine, au fost recrutaţi exploatând sentimentele lor patriotice: „Domnul pastor, dvs. nu vreţi ca ţara noastră să prospere, vreţi ca duşmanii ţării”, şi aşa mai departe… „E vreo problemă dacă ne informaţi, uite, scrieţi aici, daţi cu semnătura. Uite, vă dăm şi un nume conspirativ, ca nu cumva să fiţi suspectat, privit ca fiind duşmănos de comunitate”, şi aşa mai departe. Unii, din prostie, au cedat la asemenea argumente ieftine, copilăreşti, prosteşti, şi după ce s-au prins, a fost complicat să scape.

IO – Alţii au fost şantajaţi… alţii au fost…

DM – …ameninţaţi, alţii au fost ademeniţi cu beneficii, unii au primit bani… Ştim, evident, cazul mitropolitului Nicolae, dar şi cazul unor lideri evanghelici care au primit tot felul de beneficii materiale pentru serviciile aduse Securităţii. Vulnerabilităţile puteau să fie nu neapărat în viaţa personală a omului respectiv, dar poate, de asemenea, în viaţa familiei. Ştiu eu, un fiu, o fiică, o soţie care are vulnerabilităţi, toate aceste lucruri erau exploatate. Şi atunci, spectrul de colaborare era unul foarte larg. De aceea, problema colaboraţionismului clericilor şi a persoanelor cu angajare religioasă în perioada comunistă este o chestiune foarte delicată. Pentru că gradaţiile colaborarii sunt foarte discrete.

IO – Şi perspectivele foarte diferite pentru care au acceptat…

DM – Şi motivaţiile, şi gradele de implicare. Sunt oameni care n-au semnat un angajament toată viaţa lor şi care au sânge pe mâini. Nu? A existat un secretar general al cultului baptist care a fost… nu avem dovezile, dar era o chestie arhicunoscută că era considerat a fi colonel de securitate, probabil infiltrat sau recrutat, Dumnezeu ştie… Ştim astfel despre episcopi din biserica Rusiei, care au fost recrutaţi sau care aveau grade şi au fost infiltraţi în biserică. Această practică exista.

IO – Se ştiau câţiva. Aţi pomenit despre un nume, Cruceru…, în perioada respectivă se ştiau?

DM – Sigur nu toţi… Dar, din „faptele lor îi veţi cunoaşte”, spune Scriptura…

radu-cruceru
Pastorul Radu Cruceru

IO – Şi cum erau priviţi, cum erau receptaţi de biserică aceşti pastori care erau ăn mod clar recrutaţi, care făceau parte din sistem?

DM – Cum să spun? Ei îşi făceau datoria. Predicau, îşi vedeau de treburile lor… Nu? Unii dintre ei erau în conducerea cultului, mergeau în străinătate şi reprezentau ţara, şi aşa mai departe. Pentru unii dintre noi lucrul ăsta era foarte grav, pentru alţii… Scuza lor era: „noi încercăm să salvăm biserica. Dacă noi nu facem asta, atunci vor veni unii care să facă mai rău sau ăştia, comuniştii, ne vor închide bisericile, şi atunci noi vă salvăm. Nu-i așa? ca Urie, care a pus mâna atunci când carul ce purta chivotul Domnului stătea să se prăbuşească în noroi”. Deci repet, existau grade de colaborare: sunt oameni care nu au semnat niciodată şi au făcut rău; sunt oameni care au semnat un angajament şi nu l-au acoperit niciodată. Sigur, au fost şi oameni cărora nici nu le-a trecut prin cap vreodată să semneye un angajament – nici mie nu mi-a trecut prin cap vreodată că aş putea semna un asemenea lucru – şi sunt oameni care au făcut-o cu toată veselia. Şi între astea, tot felul de gradări, nu-i așa? Sunt oameni care au semnat şi au dat declaraţii, dar declaraţii fără sens care nu au făcut rău nimănui şi care la un moment dat au fost daţi la o parte de securitate, care nu avea vreme de pierdut cu asemenea lucruri; au fost oameni care au dat declaraţii care n-au făcut rău şi sunt oameni care au dat informaţii care au dus la tragedii, ca în cazul mătuşei mele, care a fost condamnată la zece ani de puşcărie psihiatrică – nu-i o joacă, sunt lucruri serioase.

IO – Ca să încheiem cu pastorii, ştim că în perioada comunistă au plecat foarte mulţi din ţară sub aceste presiuni ale sistemului. Aş vrea să ne spuneţi care a fost impactul plecării lor…

DM – O, foarte mare, foarte mare. Pentru că bisericile au pierdut o mulţime de oameni de valoare. În general, au plecat rareori colaboraţioniştii. Au plecat oameni care nu au mai rezistat sau care s-au săturat. N-am să dau nume, dar sunt oameni care la un moment dat s-au săturat şi au supralicitat opoziţia ca să li se uşureze plecarea din ţară. Repet, n-am să dau nume, sunt unii dintre ei apropiaţi de-ai mei, prieteni, care au făcut asta. Nu-i blamez, chiar dacă nu este ceva foarte „ortodox”; este o chestiune îndoielnică, dar, dar e complicat… e de înţeles. Plecarea pastorilor a dus, de asemenea, la un val de plecare a credincioşilor. Şi poate că fenomenul nu este de anvergura celui care a fost din Moldova, unde sunt biserici care au pierdut câte 3-4 congregaţii prin plecare – e adevărat acolo sunt şi biserici mai mari ca la noi… Dar şi la noi, în perioada aceea, în mod special în ultimul deceniu de comunism, au plecat foarte, foarte mulţi credincioşi în străinătate.

IO – Nu avem statistici, dar probabil că impactul a fost totuşi mare…

DM – Foarte mare. Îmi amintesc, în perioada aceea, o critică la adresa mişcării Goma, 1978, a fost faptul că mulţi au aderat la această mişcare pentru a pleca din ţară. Ceea ce a şi subminat cumva caracterul de critică politică ideologică a mişcării. Acelaşi lucru s-a întâmplat însă şi în bisericile evanghelice – oameni care au aderat sau au cochetat cu evanghelicii, am în minte acuma numele unuia dintre disidenţii importanţi din Iaşi, care în perioada de final a erei comuniste venea curent în biserică şi s-a şi căsătorit cu o fată din mediul penticostal, între altele, din dorinţa de a pleca din ţară şi de a scăpa de presiunile sub care se afla. A sfârşit în cele din urmă într-o biserică evanghelică de-adevăratelea, dar au fost destui care au intrat doar pentru a putea pleca din ţară. Pentru că se considera că e mai uşor ca evanghelic să obţii viza de plecare. Ceea ce, sigur, a slăbit bisericile, în mod special de astfel de oameni care erau destul de activi şi erau percepuţi de regim ca fiind în rezistenţă.

IO – Pastorii care au plecat în occident au încercat să sprijine România, au încercat să facă ceva. Probabil că unii dintre ei au plecat cu intenţia asta. Ce, ce cunoştinţe aveţi despre asta?

DM – În mod clar, Iosif Ţon a plecat, la începutul ultimei decadei a perioadei comuniste, în 1981 parcă, cu intenţia de a traduce şi publica cărţi pentru formarea liderilor laici în bisericile evanghelice. Ştiu clar lucrul ăsta de la el; mi l-a mărturisit cu două săptămâni înainte de plecarea din ţară. La graniță, desigur, s-au întâmplat nişte lucruri, cu securitatea, care i-a spus să nu se mai întoarcă… Dar adevărul este că intenţia lui era oricum de a nu se mai întoarce. A plecat pentru a produce materiale necesare formării liderilor eclesiali. Lucru pe care nu-l putea face din România.

IO – S-a întâmplat asta?

DM – Şi foarte bine a făcut. Da, s-a întâmplat exact așa. El a preluat acolo conducerea Societăţii Misionare Române din Wheaton şi prin intermediul acesteia a tradus nenumărate cărţi care au fost folosite apoi de mişcarea BEE – Bible Education by Extention – într-un proces de formare a liderilor din bisericile evanghelice. Asta pentru că instituţiile teologice oficiale erau controlate de securitate şi numărul studenţilor era limitat, şi atunci Iosif Ţon a ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la mijloace neoficiale. El a jucat un rol important în formarea BEE-ului, care a fost un soi de consorţiu format din Navigatori, Campus Crusade, International Teams şi alte organizaţii care au colaborat în crearea unui program de formare teologică a liderilor laici, program în care şi eu am fost implicat în perioada aceea.

IO – Şi alte modalităţi, ştiu eu, cu susţinere financiară…

DM – Desigur, pastorii emigraţi au trimis adeseori, prin diverse canale, susţinere fie pentru familiile persecutate, fie pentru construcţia bisericii sau alte asemenea obiective, pentru tipărire ilegală sau…

IO – Inclusiv apelul la organisme internaţionale pentru a sprijini politic sau la nivel de vârf, ştiu eu, presiuni asupra României pentru libertăţile religioase…

DM – Lucrul ăsta s-a întâmplat mai degrabă în ultima perioadă a anilor ’70, prin ALRC, dar imediat după plecarea lor din ţară presiunile s-au redus. Presiunile au venit mai degrabă din partea unor organizaţii precum Christ to the Communist Lands, devenită mai târziu Voice of the Martyrs, condusă de Richard Wurmbrand, sau alte asemenea organizaţii, precum Christian Solidarity, şi altele asemenea, dar mai puţin din pricina acţiunilor pastorilor.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

2 thoughts on “Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 7 – Stat si biserica in perioada comunista II”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s