Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 6 – Stat si biserica in perioada comunista I

1970 si ceva - botez la bis baptista din Iasi
Anii ’70 – Botez in Biserica baptista din Iasi

Reglementarea serviciilor divine

IO – Să trecem la un alt set de întrebări care vizează relaţia dintre stat şi biserică în perioada comunistă. Aici sunt destule lucruri la care o să revenim, o dată cu cele menţionate deja, dar aş vrea tot aşa să ferim câteva aprecieri cu privire la felul cum aţi analiza această relaţie şi unde aţi fost direct implicat, de asemenea, să ne oferiţi câteva detalii. O să încep cu o chestiune care s-a întâmplat imediat în perioada comunistă: reglementarea serviciilor divine. Povestiţi-ne puţin ce a însemnat reglementarea, care au fost consecinţele asupra vieţii eclesiale, cum aţi simţit-o în propria experienţă.

DM – Eu am intrat în mod conştient în biserica evanghelică într-o perioadă în care reglementarea era deja în operă, deci nu ştiu ce s-a întâmplat în momentul în care ea a fost introdusă, pentru că eram copil. Dar ce ştiu este că pentru o perioadă lungă de timp existau doar două servicii religioase: exista un serviciu duminica dimineaţa şi un serviciu undeva la mijlocul săptămânii – sâmbăta, o bună perioadă; după aceea, mai târziu, în alte zile ale săptămânii. Sigur, existau şi alte activităţi în biserică, cum erau repetiţiile de cor sau întâlnirile cu tinerii sau întâlniri de comitet sau alte lucruri de genul celor de conducere a bisericii. Dar, întâlnirile publice pentru închinare erau două. În perioada în care Iosif Ţon a revenit în ţară, una dintre temele lui predilecte a fost ideea că bisericile trebuie să aibă libertatea să-şi stabilească serviciile aşa cum vor şi în mod explicit a solicitat permisiunea creării unui alt serviciu duminica. Acesta este una dintre puţinele concesii făcute de regim ca urmare a presiunilor lui Iosif Ţon. Nu-mi amintesc exact anul în care lucrul acesta a fost permis, dar este undeva, cred, la mijlocul anilor ‘70. Şi mărturisesc, nu am văzut niciodată actul oficial şi nici nu ştiu dacă a fost un act oficial sau a fost un soi de comunicare neoficială pe alte canale sau mai știu eu cum. Nu ştiu dacă există un act în sine prin care lucrul ăsta a fost comunicat, dar ce s-a întâmplat este că la un moment dat, ca urmare a acestor presiuni, evanghelicii au primit permisiunea de a avea o a doua slujbă duminica şi de a face slujba de la mijlocul săptămânii când vor ei.

IO – Asta a fost valabil pentru toţi evanghelicii, sau numai în cazul baptiştilor?

DM – A fost valabil pentru toţi evanghelicii, pentru că inițiativele lui Iosif Ţon nu a fost acţiuni care să îi vizeze doar pe baptişti. Cei din jurul lui nu au fost doar baptişti. De exemplu, Caraman a fost unul dintre oamenii apropiaţi lui şi era penticostal, Vasile Răscol, penticostal şi el, implicat cumva, deşi mai degrabă în colportajul de biblii, dar apropiat cumva cu Iosif Ţon. Au fost deci, evanghelici din toate confesiunile, inclusiv ostaşi sau, ştiu eu, reformaţi, evanghelici; deci mişcările lui nu i-au vizat numai pe baptişti, ci întreaga masă evanghelică.

Arondarea

IO – O altă intervenţie, să zicem, pe linie legală a statului comunist în viaţa bisericii a fost arondarea. Ce a fost arondarea, și cum i-a afectat ea pe creştinii evanghelici din România?

DM – Iarăşi, este vorba de ceva ce s-a întâmplat înainte ca eu să am o implicare conştientă în biserici, dar am întâlnit de-a lungul timpului oameni afectaţi de arondare sau care au avut de suferit din această pricină; oameni ale căror biserici au fost închise, care erau pastori şi care apoi au trebuit să facă altceva pentru a-și câștiga pâinea. Florin Selea care este unul dintre oamenii care m-au influenţat la începutul perioadei mele de convertire; îmi amintesc, el este probabil omul a cărui întrebare legată de botez m-a făcut să mă gândesc serios la povestea asta pentru prima dată. El este unul dintre cei care au fost afectaţi de asta. Ce s-a dorit prin arondare este evident o chestiune legată de statistici: reducerea numărului bisericilor, o presiune pusă pe comunităţile religioase, reducerea numărului mănăstirilor, a vieţuitorilor din mănăstiri, a numărului pastorilor şi aşa mai departe. Deci a fost cumva o lovitură sub centură dată de regimul comunist sub pretextul reorganizării necesare a vieţii religioase, dar de fapt obiectivul a fost de a duce viaţa religioasă mai mult sub controlul statului comunist. A fost şi o ocazie de a scăpa de elementele deranjante, de oamenii mai radicali, de cei neascultători şi au fost păstraţi, cu siguranţă, oameni mai obedienţi şi care puteau fi mai uşor manipulaţi sau care erau vulnerabili din diverse pricini, puteau fi şantajaţi. Efectul asupra vieţii religioase a fost unul major, fără discuţie. S-au închis foarte multe case de adunare, multe biserici, multe mănăstiri şi cred că şi astăzi încă, după 40 şi ceva, 50 de ani de la acest eveniment, efectele sunt încă evidente. Sunt şi acum oameni care au fost marcaţi sau victimizaţi de această măsură. Dar, pentru că n-am trăit-o personal, e greu să spun mai multe lucruri despre asta.

Botezurile

IO – Aş vrea să trecem la un subiect sensibil vis a vis de această relaţie a statului cu biserica, unde, din nou, autorităţile au încercat să intervină, să creeze o presiune asupra bisericii. Este vorba despre botez. Care era situaţia botezurilor în perioada comunistă? Erau libere, erau restricţii, era un control strict asupra lor?

DM – Din nou, avem de a face cu o chestiune de statistică. Interesul regimului comunist, interes care era promovat în mediile religioase prin intermediul Departamentului cultelor, care nu era nimic altceva decât o ramură specializată a Securităţii, era ca numărul credincioşilor evanghelici, dar în general al tuturor credincioşilor, să fie cât mai redus şi să nu crească. Şi atunci existau tot felul de piedici puse în calea înmulţirii numărului bisericilor. În cazul ortodocşilor, presiunile erau puse undeva în plan ideologic sau profesional, nu? Dacă cineva vroia să asceadă la poziţii de autoritate, trebuia să intre în partid, dacă intra în partid nu era bine să fie văzut în acţiuni publice, ştiu eu, botezând copilul cuiva sau botezându-şi propriii copii sau fiind naş la o nuntă sau aşa mai departe, sau să-şi facă nunta în biserică… Deci cumva restricţiile erau puse folosindu-se de pârghii indirecte.

IO – Dar ortodocşii n-aveau limitare în privinţa botezurilor, pentru că tradiţia lor impunea clar botezarea tuturor copiilor.

DM – Sigur, sigur. Fără discuţie. Dar, dar ce vreau să spun este că şi în acest caz lucrurile nu erau fără limite. Existau presiuni şi în mod practic ce se întâmpla este că adeseori oameni care voiau să ajungă la poziţii de autoritate, apelau la mănăstiri şi făceau lucrul ăsta pe ascuns, tocmai ca să nu dea prilej Securităţii şi celor care urmăreau lucrurile astea. În cazul evanghelicilor, lucrurile erau evidente, pentru că era vorba de opţiuni făcute la vârstă matură şi presupuneau o decizie personală şi atunci presiunile erau evidente şi direct legate de reducerea numărului de adepţi prin intermediul cenzurării listelor pentru botez. În esenţă…

IO – Listele pentru botez erau… aprobate…

DM – Trebuiau să fie aprobate de inspectorul de culte. Şi, în general, nu existau restricţii foarte mari la botezarea copiilor evanghelicilor. Dar când pe aceste liste apăreau neevanghelici, foşti ortodocşi, catolici, atei, şi aşa mai departe, în momentul acela interveneau problemele. Mai ales dacă acele persoane erau intelectuali, făcuseră o facultate, aveau poziţii de autoritate, în acel moment lucrurile se complicau. Adeseori aceşti oameni erau chemaţi la Securitate sau la inspectorul de culte, depinde, şi se făceau presiuni asupra lor să renunţe la botez pentru că vor avea consecinţe, nu vor putea avansa, şi aşa mai departe. Unii cedau… În aceste contexte, unii au fost recrutaţi ca informatori şi apoi li s-a permis să fie totuşi botezaţi şi au fost folosiţi drept „cai troieni”. Dar presiuni au fost făcute nu numai asupra intelectualilor, ci şi asupra celor care eventual putea fi recrutaţi ca să fie folosiţi de securitate. În dosarul meu de la Securitate, se află o care în mod evident a fost recrutată în perioada în care a dorit să fie botezată. N-a fost acceptat la botez din pricina unor probleme de familie, dar a fost chemat la securitate, fiind identificat pe listă, și a fost recrutat – Postolache era numele de cod – un grafoman, un tip căruia îi plăcea să scrie şi cândva sper să public delaţiunile lui, pentru că sunt de un umor involuntar incredibil.

IO – Exista opţiunea botezului clandestin. Se făceau noaptea, pe ascuns şi în spaţiu liber, dar şi în case…

DM – Da, eram conştient de asta. Nu am asistat, nu am participat niciodată în perioada comunistă la asemenea acte de botez, dar ştiam despre ele. Era mai degrabă apanajul grupurilor disidente sau a grupurilor secrete. Exista, de exemplu, o mişcare a „treziţilor” din care făcuse parte şi o mătuşă a mea şi alte persoane pe care le cunoșteam şi despre care ştiam că fac botezurile în cadă, într-un apartament de bloc sau într-o casă. Dar eu însumi n-am participat la asemenea botezuri. Ştiu, de asemenea, că se mai făceau în natură, în lacuri, în râuri, şi aşa mai departe, dar cumva departe de ochii publicului.

IO – Puteţi să povestiţi puţin, pe scurt, cum a avut loc botezul dvs?

DM – Nu-mi amintesc foarte, foarte multe lucruri, drept să spun. Nu-mi amintesc nici cine sunt cei care au fost botezaţi împreună cu mine. Botezul a avut loc în 1972, aveam 18 ani şi am fost botezat în mod public în biserica baptistă din Iaşi, de Radu Cruceru, care era pastor al bisericii. Tot el a săvârşit şi slujba de binecuvântare a logodnei mele în toamna lui 1974.

IO – Cum percepeaţi atunci semnificaţia botezului? Aşa, în atmosfera epocii, cum era perceput botezul, care era greutatea care se punea pe acest eveniment?

DM – Pentru că veneam din mediul evanghelic şi acest act era unul natural pentru evanghelici, experienţa respectivă n-am perceput-o ca fiind una cu reverberaţii majore. A fost un act de angajare publică, natural, normal pentru mine ca evanghelic, însă am realizat destul de repede, în perioada aia, şi după aceea, atunci când unii dintre cei care s-au convertit în mişcarea noastră de ucenicie au avut probleme majore cu părinţii sau cu colegii la convertire, că pentru cei care veneau din afara mediului evanghelic asta era o poveste foarte complicată, care îi punea pe candidați în tensiuni foarte mari cu părinţii, cu colegii, cu profesorii… şi cu societatea în ansamblu, cu familia lărgită, şi aşa mai departe… În cazul meu, lucrurile nu au fost atât de complicate, pentru că veneam dintr-o familie de evanghelici, era o aşteptare naturală şi, de asemenea, fiind vorba de comunitatea baptistă, care nu are o percepţie sacramentală asupra botezului, sensul acestui act era acela al unui semn al convertitii.

IO – Era totuşi un eveniment important pentru că marca intrarea cu drepturi depline ca membru în biserică…

DM – Absolut, absolut… Şi, de asemenea, demarca, dacă vrei, în ochii societăţii opțiunile cuiva. Spre deosebire de perioada de după ‘89, unde spectrul opţiunilor este foarte larg, pentru un om din perioada aceea care voia să se angajeze religios, lucrurile erau foarte clare. Erau două opţiuni: ori eşti înăuntru, ori ești afară. În momentul în care optai să fii înăuntru, în mediul evanghelicilor, atunci asta aducea cu sine o serie întreagă de implicații şi îţi tăia în mod automat foarte multe alte opțiuni. Sigur, unii mai încercau să se joace cu asta, dar pentru marea majoritate, ruptura era foarte clară şi opţiunea trebuia să fie una radicală, clară, cu asumarea consecinţelor

Finanţarea bisericilor evanghelice

IO – Aş vrea să vă întreb acum câteva lucruri mai tehnice, e adevărat, despre situaţia financiară a bisericii evanghelice din acea perioadă. Cum se susţinea, exista un proiect coerent, de exemplu prin contribuţiile membrilor, existau şi surse exterioare, cam care era situaţia din acest punct de vedere?

DM – În comunităţile pe care eu le cunosc, nu a existat tradiţia zeciuielii. Dărnicia era una benevolă, atât la creştinii după evanghelie, cât şi la penticostali şi la baptişti. Din câte ştiu, penticostalii au cochetat cu ideea zeciuielii, ca şi adventiştii. Poate mai puţin riguros decât adventiştii… Dar între creştini după evanghelie şi baptişti, problema asta nu s-a pus. Existau strângerile care se făceau în fiecare slujbă şi, de asemenea, în biserica baptistă exista această tradiţie a unor plicuri în care credincioşii, după buna voie a lor, puneau o anumită sumă de bani care era înregistrată şi intra în contabilitatea bisericilor. Finanţele bisericilor erau foarte atent scrutate de securitate, pentru că comunităţi de genul acesta, care sunt paralele cumva şi riscă să fie opuse sistemului, dacă devin şi puternice financiar, devin cu atât mai riscante. Deci, obiectivul securităţii era ca aceste comunităţi să rămână sărace. Acum, nu era nevoie de foarte mare efort pentru asta, pentru că marea majoritate a membrilor bisericilor evanghelice erau oameni de condiţie modestă, cu salarii mici şi finanţele bisericilor evanghelice nu au fost niciodată impresionante. Asta se vedea în momentul în care era nevoie de o reparaţie sau de construcţia unei biserici, care se realiza foarte dificil, pentru că aprobările se dădeau foarte greu, din aceleaşi pricini legate de obiectivul explicit al restrângerii numărului evanghelicilor. Adeseori se făceau construcţii ilegale sau se obţinea o aprobare şi se făcea altceva. Şi în acel caz fondurile erau adunate prin ajutor reciproc. Deci se făcea apel la alte biserici mai bogate, mai mari care să poată ajuta. Existau, de asemenea, sigur, cu vremea, mai ales după anii ‘70, posibilităţi legate de aducerea, cu foarte mari riscuri, a unor fonduri din exterior. Şi asta, e adevărat, nu numai în legătură cu evanghelicii, ci cu toate confesiunile creştine din România. Mi-amintesc de vremea în care s-a construit Institutul teologic catolic de la Iaşi, când preoţii catolici aduceau în România casetofoane, magnetofoane sau alte lucruri de genul acesta, care erau vândute aici şi apoi banii erau folosiţi pentru construcţie. Evident, activitatea asta era ilegală. Dar, în sfârşit… era implicarea lor împotriva regimului comunist.

d. construcţia şi repararea bisericilor între 1948-1989: ce probleme au intervenit în această privinţă

IO – Vă amintiţi cum s-au construit biserici evanghelice în Iaşi? Ştiţi ceva despre istoria lor? Biserici în care v-aţi închinat…

DM – Biserica baptistă avea o sală destul de mică în momentul în care eu am devenit membru şi au fost nişte ocazii în care ea a fost lărgită. De exemlu în perioada în care era pastor Radu Cruceru, şi din pricina colaborării lui cu securitatea, a obţinut mai uşor aprobările pentru asta – încercau cumva să-l poziţioneze pentru a-l promova în conducerea confesiunii; dar se făcea şi prin mijloace la marginea legii, precum dărâmarea unui perete după ce se construise ceva dincolo de el, refacerea unor clădiri anexe, temporare şi apoi deveneau definitive, şi aşa mai departe.

IO – Dar construcţiile noi pentru lăcaşuri de cult evanghelice în Iaşi, vă amintiţi?

DM – Eu ştiu câte ceva despre situaţia creştinilor după evanghelie, cu care tatăl meu a fost implicat. Creştinii după evanghelie s-au întâlnit în foarte multe locuri. Eu cunosc câteva dintre casele lor de rugaciune… şi m-am închinat în câteva dintre ele. Mi-amintesc, foarte, foarte devreme de o casă care acum face parte din maternitatea Cuza Vodă, de asemenea o casă pe strada care intră în strada Armeană, am uitat numele străzii…

IO – Erau case private sau…?

DM – Erau case private în care spaţiile erau închiriate. De asemenea, o casă undeva pe Lascăr Catargi, care acum este folosită de Academie, a fost folosită cu chirie ani şi ani de zile… Dar, la un moment dat, creştinii după evanghelie au cumpărat o casă pe Sărărie, o casă de mari dimensiuni şi au decis să construiască la etajul acelei case o sală de cult. Tatăl meu a fost foarte, foarte implicat în această construcţie, de aia ştiu foarte bine asta. Construcţia a fost pornită ilegal, pentru că s-au făcut nenumărate încercări, dar nu au obţinut aprobările… tatăl meu a lucrat foarte intens acolo. Dar la un moment dat securitatea a intervenit şi a dărâmat, a stricat tot. Îmi amintesc, casa eraca o sală de tip vagon, aşa cum sunt, din nefericire, bisericile evanghelice, fără prea multă arhitectură, dar cu oarecari decoraţii, în sfârşit. Sala era aproape gata. Nu ştiu dacă nu cumva au şi avut loc întâlniri de cult, când securitatea a intervenit şi clădirea a fost dărâmată. Şi atunci s-au făcut presiuni, nu-mi amintesc exact unde s-au mutat întâlnirile de acolo, dar după acest eveniment nefericit, biserica creştină după evanghelie – pe atunci era una singură în oraş, a obţinut un teren departe, în zona CUG, unde au ridicat după aceea o clădire, la fel de lipsită de simţ arhitectural, cum sunt cele mai multe dintre bisericile evanghelice. Dar, o clădire care, cumva, putea să acomodeze numărul mare, care era de aproape o mie, al credincioşilor creştini după evanghelie din oraş.

IO – În Iaşi erau… fiecare comunitatea confesională avea voie la un singur lăcaş de cult, nu şi erau trei…

DM – Erau trei: penticostali, creştini după evanghelie şi baptişti. Dar sigur, existau şi …

Erau şi adventişti…

DM – Da, şi adventiştii aveau şi ei o singură casă de adunare. Adventiştii nu sunt evanghelici, de aceea îi menționez separat… dar sunt neoprotestanţi…

IO – Vreau să trecem la un subiect delicat…

DM – Să adaug doar că existau şi grupuri disidente, dar aceste grupuri, evident, nu aveau locuri oficiale de întâlnire. Se întâlneau în case mai mult sau mai puţin conspirative, adeseori grupurile fiind infiltrate de securitate, de informatori, şi aşa mai departe; Securitatea ştia destul de bine despre ele, dar erau cumva tolerate. Deşi uneori se intervenea… Am spus deja, mătuşa mea, care a fost parte a grupului „treziţilor”, în cele din urmă a fost încarcerată timp de 10 ani şi a făcut puşcărie psihiatrică, dar într-un context în care Securitatea a încercat să rupă acest grup pentru că avea legături externe, între altele cu Israelul, şi devenise riscantă din punctul de vedere al Securităţii.

IO – Apropo tot de întâlnirile acestea de tip clandestin, aveţi ştire despre întâlniri de tipul ăsta prin casele credincioşilor, cum aveau loc? Pentru că e clar că cele publice erau limitate.

DM – Erau limitate şi controlate. În toate bisericile existau informatori, uneori probabil se făceau înregistrări, fie prin microfoane plasate în casele de adunare, fie prin participanţi. În mod evident, acel „Postolache” despre care v-am spus înregistra predicile mele, cel puţin pentru că reda foarte, foarte bine o mulţime de lucru, cu comentarii absolut picante, savuroase, în naivitatea lor; e greu ca cineva să memoreze toate lucrurile astea. Se făceau înregistrări… Grupurile din case, desigur, erau și ele sub atenţia Securităţii din pricina dificultății practice a infiltrării tuturor acestor grupuri şi a controlului lor. Securitatea avea o teamă paranoică de aceste grupuri disidente.

IO – Dar ele existau, grupurile de case… Oamenii se întâlneau în case pentru diverse activităţi religioase…

DM – Absolut! Mai întâi, în perioada în care nu existau servicii de cult duminica după-amiaza, creştinii se întâlneau în case sau ieşeau la iarbă verde şi se întâlneau… se vizitau unii pe alţii… Deci exista un miez. Sigur, când s-au înmulţit întâlnirile publice, securitatea şi-a luat o grijă, căci îşi putea rezolva nevoia de informaţie prin informatorii infiltraţi în biserici. Dar, asta nu înseamnă că întâlnirile private din case au dispărut. Ele au continuat să existe. Întâlnirile Navigatorilor au fost întotdeauna întâlniri clandestine, aveam foarte mare grijă să nu fim urmăriţi, ei ştiau că ne întâlnim, dar încercam să nu ştie când şi unde, pentru că s-a întâmplat de foarte multe ori ca oamenii să fie surprinşi în case şi să fie amendaţi pentru asta. Mie personal nu mi s-a întâmplat şi bănuiesc că motivul este că o perioadă, pe de o parte, am încercat să fiu discret, pe de altă parte, am avut foarte multe legături externe şi interne. Adeseori Securitatea încerca să tragă întregul fir, şi atunci lăsau lucrurile ca să poată obţine mai multe informaţii. În dosarul meu de securitate apar mai mult ocazii în care ofiţerul care se ocupă operativ sugerează „să intrăm peste ei, să facem chestia asta?”, şi superiorul său spunea „lasă-i”, nu, şi aşa mai departe, pentru că voiau să tragă tot firul.

* * *

Va urma

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 6 – Stat si biserica in perioada comunista I”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s