Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 5 – locul de munca

prima mea masina de scris
Prima mea masina de scris, introdusa clandestin in tara
si folosita ilegal, fara permisiunea politiei

IO – Aş vrea să continuăm, deşi, sigur, cum spuneaţi, e probabil necesar un alt interviu despre povestea asta mai complexă cu disidenţa şi despre detaliile de aici. Nu cred că reuşim în acest cadru. Aş vrea să continuăm cu alte întrebări. Puţin despre ce s-a întâmplat la locul de muncă, dacă puteţi prezenta câteva elemente. Din nou, dacă identitatea evanghelică a avut un rol de jucat în perioada activităţii profesionale şi dacă s-au întâmplat lucruri în această perioadă din pricina angajării creştine.

DM – Am lucrat ca economist în Întreprinderea de mase plastice Moldoplast de la Iaşi, din toamn a lui 1978, până în toamna lui 1987. Am lucrat o vreme în secţie, apoi am lucrat puțin la aprovizionare şi în sfârşit în finanţe şi contabilitate, pentru restul perioadei. Cea mai mare parte a timpului m-am ocupat de preţuri. Am fost într-un birou cu 2-3 colege şi, în general, am avut o relaţie bună cu colegii mei. Deşi era evident că colegii care aveau o poziţie ideologică, ştiu eu, fiind fie secretari de partid, fie cu ambiţii, aveau o atitudine rezervată în relaţia cu mine şi încercau cumva, prin atitudinea lor publică – chiar dacă uneori în privat atitudinea lor era diferită, să lase clar impresia că încearcă să mă ţină la distanţă, să mă până la punct, să „aibă grijă de pocăitul ăsta” cumva.

IO – Aţi avut de suferit, de exemplu, în avansare, financiar?

DM – Nu. N-aş putea spune asta. Cred că în general am fost perceput ca unul care îşi face datoria şi … De avansare însă nu putea fi vorba; nu puteam deveni nici şef de birou. Nici nu eram membru de partid.

IO – Asta am vrut să vă întreb. Dar vi s-a propus să deveniţi membru de partid?

DM – Nu mi s-a propus niciodată. Deci, am devenit în mod natural pionier şi utecist, în momentul convertirii, când a fost evident că sunt nu numai creştin, dar şi un creştin cu poziţii anticomuniste, ideea că cineva putea să îmi propună să devin membru de partid a fost exclusă complet. Trebuia să manifeşti o oarecare deschidere, să ai anumite calităţi… Nu puteai să introduci duşmanul de clasă în partidul celor mai luminaţi dintre români… Deci n-am avut niciodată ispita asta. Nefiind membru de partid, nu aveam nici un fel de ambiţii şi ştiam foarte bine că nu am nici un fel de şanse. Dar să fiu retrogradat sau să fiu pedepsit din pricina asta, nu. Am fost pedepsit în câteva rânduri, dar asta pentru că, în general, nu eram foarte punctual. Îmi plăcea foarte mult o vorbă a lui Moisil, care fusese criticat în mai multe rânduri de cei de la academie că nu vine la vreme şi el le-a spus: „dacă aveţi nevoie de fundul meu, sigur pot să-l aduc aici la ora 7, dar dacă aveţi nevoie de capul meu, lăsaţi-mă să vin când pot lucra”. Cam aşa am spus şi eu, „îmi fac treaba, nu aveţi nici o plângere cu privire la ce fac, să mă lăsaţi în pace cu chestiile astea”. Şi sigur, am primit de-a lungul anilor o mulţime de mustrări, dar, na… nu am avut niciodată o relaţie nemţească cu ceasul…

IO – Spuneaţi că s-a încheiat totuşi prost partea profesională în raport cu sistemul…

DM – Da, s-a încheiat prost, dar nu din pricini de serviciu, ci din motive extraprofesionale. Eu am continuat implicarea cu mişcarea de ucenicie. În perioada aceea, aşa cum aveam să aflu mai târziu, au fost deschise pe numele meu un număr de patru dosare de urmărire operativă la Securitate. Colegi de-ai mei au fost recrutaţi, aşa cum s-a întâmplat şi în armată şi în timpul facultăţii, şi în biserică. Colegi de serviciu au fost recrutaţi, au fost chemaţi la interogatorii. Am găsit în dosarele mele de securitate declaraţii ale lor, în mod special legate de activismul meu religios, dar şi de faptul că îmi exprimam foarte deschis poziţiile. De exemplu, îmi amintesc o întâlnire destul dură la Securitate în care mi se reproşa faptul că m-am exprimat foarte critic cu privire la colectivizare şi la ţăranii ucişi în timpul colectivizării. Sigur, informaţii preluate de la una dintre colegele mele care fusese recrutată şi speriată. Era dactilografă, săraca. Şi îi informase cu privire la chestiile astea. Lucrurile astea cumva m-au păstrat sub atenţia Securităţii. Relaţiile mele cu străinii, de asemenea, au fost o pricină permanentă de deranj pentru ei. Eu eram traducătorul oficial în biserică şi nu puteam să ascund lucrul ăsta, aşa că străinii veneau, îşi parcau maşinile în faţa casei, veneau şi mâncau la noi, nu aveam cum să ascund lucrurile astea. Când ne întâlneam cu Navigatorii însă, desigur, acolo foloseam tehnici de conspirativitate şi ne asiguram că nu suntem urmăriţi.

Costica si Tudorel Sfatcu
Costica si Tudorel Sfatcu in preajma
arestarii celui dintii, in 1986

IO – Au aflat comuniştii că vă întâlneaţi cu Navigatorii?

DM – Este interesant, în dosarul meu de securitate, numele Navigatorilor nu apare deloc, ceea ce m-a surprins foarte tare, pentru că am fost implicat cu ei din ‘77 până în ’89; doisprezece ani, și nici un cuvânt despre asta. Ceea ce poate spune ceva. Sunt sigur că ei ştiau despre navigatori, şi sunt aproape sigur că ştiau şi despre legăturile mele cu ei. Dar nu au putut materializa nimic care să poată fi pus acolo. Straniu. Dar se găseauc acolo foarte multe lucruri legate de relaţiile mele cu străinii, cele care erau expuse public, şi pe care oricum nu le puteam ascunde. Ce s-a întâmplat, spre finalul perioadei mele la Mase plastice, a fost arestarea unui prieten bun de-al meu, mă refer la Costică Sfatcu, cu care am fost coleg de liceu. El a fost arestat în ’86, fiind prins cu circa 100 de biblii în maşina lui, în care se afla în acel moment şi fratele lui şi soţia acestuia. Cei doi au reuşit să fugă şi Costică a rămas. A fost condamnat la zece ani de puşcărie, fiind acuzat că a încercat să omoare poliţistul care l-a oprit. Pentru că se ştie, „oameni care poartă biblii în maşini, întotdeauna omoară poliţişti”. Şi sigur, această condamnare era pur şi simplu ceva de râsul curcilor; toată lumea ştia că este un ordin politic. El a fost condamnat deci la zece ani şi la câteva luni după condamnare a venit în ţară un grup de militanţi din organizaţia Christian Solidarity International din SUA şi Marea Britanie, însoţiţi de asemenea de preşedintele baptiştilor din India, care reprezenta o comunitate de vreo 20 de milioane de oameni, cam cât România. Şi au venit să vorbească cu autorităţile şi să comunice autorităţilor române faptul că dacă Costică nu este eliberat, România riscă să piardă clauza naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite şi să aibă tot felul de probleme externe. Existau doi oameni care ar fi putut să traducă: Tudorel Sfatcu, fratele lui Costică, cel condamnat, care fusese însă în maşină şi ar fi fost extrem de riscant – Securitatea căuta încă dovezi că el a fost implicat, pentru a-l condamna şi pe el; şi eu. Ştiam că dacă fac asta vor fi consecinţe. Dar nu puteam să-l las pe prietenul meu la nevoie şi am acceptat să traduc. Ei n-au fost foarte primiţi, decât de către inspectorul de culte şi încă de cineva. Toată lumea a fugit în toate părţile. După plecarea lor, un ofiţer de securitate a venit la serviciu şi i-a cerut directorului să-mi ceară o notă informativă. În perioada aceea, legea solicita cetăţenilor români să dea declaraţii cu privire la toţi străinii cu care se întâlnesc, indiferent dacă o fac într-un context privat sau profesional, indiferent dacă e vorba de ceva care afectează securitatea naţională sau nimic de genul acesta. Eu am refuzat întotdeauna să fac asta şi le-am spus explicit, „nu aveţi decât, faceţi-mi ce vreţi, eu nu-mi trădez fraţii şi surorile”. Deci, niciodată nu am dat declaraţii, deşi era evident că mă întâlnesc cu străini toată ziua, şi era public. Dar de data asta am decis să dau această declaraţie, foarte foarte detaliată, pentru că am zis că dacă nu au acceptat să îi primească, atunci trebuie să audă mesajul lor. Directorul s-a speriat de-a dreptul când a văzut declaraţia mea. I-a spus şefei mele, o femeie extraordinară, „tu vezi ce îndrăzneşte să scrie nebunul ăsta aici?” „Care e problema?”, i-a răspuns ea Ce s-a întâmplat foarte rapid este că secretarului de partid, care mai târziu a devenit şi directorul fabricii, i s-a comunicat să scape de mine. M-a chemat la ea, mi-a spus să plec pe uşa din faţă, ca să nu fiu împins afară pe uşa din dos şi mi-a spus: „fii liniştit, n-o să-ţi dăm prilejul să te lauzi că ai fost persecutat religios. Ştii bine că nimeni nu-i perfect, o să găsim noi pricini”. Eu am refuzat să plec, iar ei şi-au pus planul în operă şi practic, foarte rapid, a devenit clar că nu-mi voi putea face slujba. Eu mă ocupam atunci de costuri şi trebuia să merg la Bucureşti să primesc aprobări pentru dosare şi aşa mai departe. Ei îmi interziceau să plec, „ca să nu iau legătura cu secta” sau cu străinii, cu ambasadele sau mai ştiu eu ce, şi în câteva luni de zile pregăteau cumva terenul ca să fiu scos afară pentru incompetenţă. A fost ceva ce nu am putut accepta şi în cele din urmă, în finalul lui ‘87 am plecat şi timp de câţiva ani de zile am lucrat ca muncitor necalificat într-un atelier de monumente funerare deschis de un prieten, cu venituri reduse de 6 ori, ceea ce a fost o traumă teribilă.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s