Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 4 – universitatea

Danut in Navigators camp

IO – V-aţi întors din armată şi a urmat facultatea. Povestiţi puţin, din nou, tot aşa în expresie generală, cum erau percepuţi studenţii evanghelici în facultate, cum se raportau profesorii, colegii unii la alţii şi, apoi, din propria experienţă, cum a fost să fii student ca evanghelic şi ce lucruri s-au întâmplat în această conexiune a identităţii pe care o aveaţi şi a perioadei de studii.

DM – Da, ceva s-a întâmplat în ultima perioadă a studiilor universitare. Eu am studiat în perioada 1974–1978, care a marcat puternic identitatea mea creştină. Mă refer mai ales la întâlnirea din august 1977 cu Navigatorii. Până atunci însă, mare parte din activităţile mele religioase erau legate mai ales de activităţile cu tinerii din biserică, pe care le conduceam, într-o relaţie destul de apropiată cu pastorul bisericii. În perioada aceea, pastorul bisericii baptiste era Radu Cruceru, un om cu o experienţă complexă. A fost colaborator al Securităţii. După o convertire sinceră, din pricini complexe, a devenit colaborator al Securităţii şi apoi, în 1974, a avut loc o reconvertire a lui, a încercat să se desprindă de relaţia cu Securitatea şi a fost asasinat în preajma Crăciunului anului 1975. Eu aveam o relaţie destul de apropiată cu el, ca pastor al bisericii, fiind implicat cu tinerii… Eram conştient de faptul că unele dintre lucrurile pe care le povestesc cu el ajung la Securitate. Asta a fost pentru mine, de asemenea, perioada implicării în mişcarea de disidenţă. Iosif Ţon, venise în ţară în prima parte a anilor `70, şi începuse activitatea lui de scriere de memorii, de adunare de semnături în favoarea creşterii libertăţilor religioase pentru evanghelici. Un număr de important de tineri, în general studenţi, au călcat pe urmele lui, s-au alăturat lui cumva în acest efort. Am fost repede etichetaţi drept „ţonişti”, am intrat foarte rapid sub atenţia organelor de Securitate care îl urmăreau intens pe Iosif şi pe toţi pe cei pe care el îi influenţa. Spuneam, după convertirea mea, am trecut de la simpatii marxiste la o atitudine anticomunistă şi asta, de asemenea, fiind vorba de intelectuali care erau permanent sub atenţia securităţii, nu a fost o chestie care să fie trecută uşor cu vederea. Deci, pe de o parte, activităţile din biserică cu tinerii, care erau în atenţia securităţii, tinerii fiind priviţi ca un grup riscant, care, dacă intrau sub influenţe nepotrivite, puteau apătea efecte nedorite, iar în al doilea rând implicarea mea în aceste activităţi de disidenţă religioasă mi-au atras atenţia Securităţii. Interesant este că în plan educaţional nu am avut foarte multe dificultăţi.

IO – Deci în facultate nu…

DM – Am fost în general un student bun. Colegii mei din armată ştiau deja că sunt evanghelic, deci dacă ei ştiau, ştia toată lumea. Nu am fost foarte implicat cu colegii mei. Aveam o prietenă, ne logodiserăm, imediat după ce am venit din armată, îmi petreceam timpul cu prietena mea, nu mă duceam cu băieţii la băut, nici la dans cu fetele… şi structura mea de introvertit cumva au făcut să nu am relaţii extracurriculare. Veneam la cursuri, îmi vedeam de treaba mea, îmi dădeam examenele şi o ştergem repede acasă.

IO – Aţi avut colegi evanghelici în facultate?

DM – Din nou, nu am avut nici un coleg evanghelic în facultate. Colegii mei ştiau despre asta, povesteam cu ei, unii cu mai multă simpatie, alţii cu mai puţină, dar în general am avut relaţii cu puţini. Aveam o mică gaşcă de băieţi şi câteva fete cu care mai povesteam în pauze, ne mai întâlneam, discutam despre lucruri mai serioase; marea majoritate a colegilor mei erau însă preocupaţi de lucruri care nu mă interesau: gagici, băut, glume proaste, lucruri de slabă calitate cu care nu aveam vreme de pierdut.

IO – Cum aţi ajuns la economie. Spuneaţi că v-aţi fi făcut ofiţer de marina. Aţi ajuns pentru că nu aţi avut altă opţiune sau pentru că asta v-a plăcut?

DM – Am vrut să devin ofiţer de marină, şi n-am putut face asta din pricina problemelor cu ochii şi atunci încet, încet am început să mă orientez înspre psihologie și sociologie. Am vrut să studiez ceva care era aproape cumva de preocupările mele sociale. Din nefericire, în 1973, când eu am dat examenul de intrare în universitate, partidul comunist a dat o lege, o regulă, că pentru anumite discipline sociale studenţii trebuie să obţină recomandare din partea UTC şi a partidului. Şi în momentul în care am discutat cu profesorii mei despre intenţia mea de a studia psihologie-sociologie, mi-au spus foarte clar: „nici sa nu îndrăzneşti; n-o să primeşti niciodată recomandare pentru asta din pricina pedigree-ului tău” şi, probabil, a angajării mele politice destul de evident critică faţă de regim şi de anumite lucruri sensibile pentru acesta în perioada de la sfârşitul liceului. Şi atunci am avut o problemă. Nu ştiam ce să fac. Îmi amintesc bine. Am spus o rugăciune, şi apoi am început să frunzăresc cărţulia cu admiterea în învăţământul superior, încercând să identific ceva care este aproape cumva de preocupările mele sociale, dar permis pentru evanghelici. Şi în cele din urmă m-am oprit asupra ştiinţelor economice, deşi nu am avut niciodată atracţie faţă de numere. Nu mi-a plăcut matematica, şi la ştiinţe economice se face matematică vreo doi ani de zile, dar, desigur, pentru felul în care se făcea economie în regimul comunist cifrele erau deseori… râdeam noi, scoase ex burtis, erau gătite în bucătărie, nu reieşeau din calcule coerente. Dar, sigur, am fost gata să suport asta. Aşa cum aş fi suportat matematica şi fizica la marină, am suportat-o şi aici, cu stoicism şi am avut note destul de bune în facultate, astfel încât am ajuns economist fără voia mea, şi fără a avea o vocaţie pentru asta, lucrând în domeniu timp de 10 ani.

IO – La repartiţie, a contat identitatea evanghelică?

DM – La repartiţie am avut o mică problemă. După pertractări serioase la lucrarea de diplomă, la care refuzasem să dau citate din Ceauşescu, în cele din urmă am făcut un compromis cu un citat. Trebuia, nu se putea fără, nici nu-ţi primea lucrarea. Am ales un citat care cât de cât avea un conţinut mai decent şi nu conţinea nimic umflat sau, ştiu eu, cu care nu aş fi putut fi de acord. Profesorul mi-a comunicat că primesc nota 10 pe lucrarea de diplomă. După care am aflat că a fost vizitat de „băieţii cu ochi albaştri”, şi am primit în cele din urmă nota 9 pe ea, deşi el îmi comunicase oficial că va fi 10. Îmi amintesc că după aceea mă întâlneam cu el pe culoar şi pleca ochii şi se uita în altă parte, avea şi el vinovăţiile lui săracul. Era profesorul de economia muncii, Rotaru, Dumnezeu să-l ierte, probabil s-a dus… Şi nota 9 primită acolo a fost suficientă ca eu să nu prind un post în Iaşi. Dacă aș fi luat 10, prindeam ultimul post definitiv în Iaşi. Luând 9 la lucrarea de diplomă, eram sub linie, pierzând și ultimul dintre cele vreo 3 posturi care erau doar cu stagiul în Iaşi, urmând apoi să plecăm în altă parte. Eu, luând 9, am pierdut şi acel ultim post. Numai că la repartiţie, s-a întâmplat ceva interesant… Nu ştiu, cred că i-a luat Dumnezeu minţile unui coleg de-al meu din primul grup, care putea să-şi ia un post în Iaşi, şi şi-a luat post în altă parte. Nici el nu ştie, peste ani ne-am întâlnit şi l-am întrebat de ce a făcut asta, căci a revenit în Iaşi imediat după aceea. Nu ştia de ce. S-a întâmplat ceva… Eu zic că a fost mâna Domnului. Şi în felul acesta el a plecat şi eu am prins ultimul post cu stagiul în Iaşi. Postul era de fapt, în cele din urmă, pentru pentru Cehu Silvaniei, în Transilvania, unde am fost să mă vadă la faţă şi n-am revenit niciodată acolo. De atunci încolo am rămas la Mase Plastice la Iaşi, unde aveam stagiul, şi după ce s-a terminat stagiul am continuat şi am lucrat acolo până când am fost scos din slujbă la ordinul Securităţii în 1987.

IO – Să revenim la perioada studenţiei. Spuneaţi despre două momente importante. Unul este cel al implicării în disidenţa religioasă şi aici aş vrea să mai nuanţaţi, să mai daţi câteva detalii, ce anume s-a întâmplat. Apoi o să revenim puţin şi la cealaltă poveste legată de Navigatori, misiunea din comunitatea baptistă unde v-aţi implicat. Cum aţi intrat în această poveste a disidenţei religioase? Care au fost, ştiu eu, să spunem paşii, elementele care v-au pus în contact cu oamenii, cu ideile, motivaţiile?

DM – Cred că explicaţia ideologică vine din anticomunismul pe care l-am adoptat foarte rapid după convertire – trecerea de la convingeri marxiste la opusul acestora şi asta s-a cuplat foarte bine cu ceea ce făcea Iosif Ţon, cu acţiunile lui care realmente m-au entuziasmat şi pe mine şi pe alţi colegi din generaţia mea şi am început cumva să-l urmăm. Ne întâlneam cu el, era o perioadă de efervescenţă religioasă. În aceeaşi perioadă aproximativ se ridica Liviu Olah, un evanghelist de anvergură, care după mutarea lui la Oradea a fost iniţiatorul unei treziri religioase şi toată această efervescenţă cumva ne-a atins pe noi ca tineri, mai ales că eram tineri convertiţi, oameni interesaţi de lucruri serioase, eram studenţi, mulţi dintre noi şi cumva la început s-a creat o emulaţie în care am fost prinşi vrând-nevrând. Este perioada în care am avut şi o relaţie destul de apropiată cu Daniel Brânzei, care în perioada aceea era student la seminarul din Bucureşti şi era cumva în miezul frământărilor. La seminar se petrecuseră o serie de tulburări, de revolte. Iosif Ţon a început să predea la seminar, după care a fost marginalizat, eliminat de la seminar din pricina activităţilor lui de disidenţă şi studenţii i s-au alăturat. Activităţile de tineret pe care le conduceam erau locul, focarul acestor frământări și discuţii. Ne informam unii pe alţii în acele întâlniri cu privire la ce se întâmplă, la cazuri de persecuţie, la ultimele documente elaborate de Iosif Ţon. Noi, la rândul nostru, elaboraserăm câteva memorii pentru care adunam semnături, pentru cazuri de persecuţie sau pentru lucruri legate de eliminarea lui Iosif Ţon din seminar sau eliminarea din seminar a unor studenţi care îi ţinuseră partea. A fost o perioadă de efervescenţă, în care cumva am intrat natural cu o întreagă generaţie de tineri. Interesant este că în acest context a apărut şi contactul cu Navigatorii. Aceștia sunt o organizaţie de ucenicie creştină, creată în America în anii ‘50, şi pentru că lucrau cu militari şi marinari în mod special, și-au spus Navigatori. Sigur, este şi o aluzie la imaginea bărcii sau a corăbiei, care este o metaforă a Bisericii, dar poate mai puţin lucrul ăsta. Eu m-am întâlnit prima dată cu Navigatorii, îmi amintesc lucrul acesta foarte bine, deşi cifrele nu sunt prietenele mele, în 21 august 1977, în casa lui Aurel Popescu din Bucureşti, la invitaţia lui Mihai Oara, care era ginerele lui Aurel Popescu, şi care era în gaşca noastră de disidenţă religioasă. Navigatorii au venit în România la îndemnul lui Iosif Ţon, şi au început activităţile în România în 1975 şi timp de 2 ani de zile s-au întâlnit aproape exclusiv cu o singură persoană, cu Beni Fărăgău de la Cluj, după care, în 1977 au dorit să-şi extindă activităţile şi să creeze câteva centre în ţară, între care şi Iaşul. Probabil sugestiile legate de oamenii pe care să-i contacteze au venit de la Iosif Ţon şi de la oamenii care erau implicaţi cu el. Aurel Popescu era unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Iosif Ţon; Pavel Nicolescu, de asemenea unul dintre liderii disidenţei religioase de care eram foarte apropiat. Oamenii aceștia, cumva, i-au sugerat lui Iosif Ţon unde îi poate trimite pe Navigatori şi care sunt oamenii cu care ar putea ei lucra. Şi am început cu ei întâlniri lunare. Veneau unul-doi şi făceam nişte studii care erau traduse şi tipărite. Am fost 8 membri în primul grup. Am mai rămas 2 la sfârşitul primului an, după care fiecare dintre noi şi-a făcut propriul grup de ucenicie şi am început să formăm oameni.

Viskys
Pastorul Ferenc Visky,
un mentor de exceptie

1978 a fost anul final al studiilor mele universitare, dar şi un an în care s-a produs o mutaţie majoră în viaţa mea. La începutul anilor de facultate am cunoscut în Iaşi, în cadrul activităţilor cu tinerii, două fete, Lidia şi Hugy Visky, care erau fetele unui pastor reformat Ferenc Visky – Feri bacsi, cum îi spunem noi, care a făcut șapte ani de puşcărie comunistă, fiind acuzat de iredentism şi alte prostii de genul acesta. În realitate era pedepsit pentru faptul că era liderul spiritual al betaniştilor, o mişcare de reînviere spirituală în sânul Bisericii Reformate maghiare. Fetele astea au adus cu ele ceva absolut special, cu care eu nu mai intrasem în contact. Trebuie să spun că de la începutul întoarcerii mele la Dumnezeu am avut o serie de mentori, foarte diferiţi unul de celălalt. De exemplu, la botezul meu a venit fratele Nicolae Tonoiu din Ploieşti, creştin după evanghelie, unul dintre oamenii care s-a întors la Dumnezeu în perioada Cornilescu-Tudor Popescu, un om cu o pregătire teologică foarte serioasă şi om de mare calibru spiritual, care mi-a devenit un fel de mentor. Am avut corespondenţă cu el. Am avut, de asemenea, o perioadă de interacţiune foarte intensă cu Vasilică Moisescu. Un tip straniu. Avea vreo 7 licenţe. Era pasionat, obsedat aş putea spune, de piramida lui Keops, dar un om de o spiritualitate profundă. De fiecare dată când stăteam la picioarele omului ăstuia, şi am avut ocazia să o fac de mai multe ori, atât la Arad, în casa lui, cât şi aici la Iaşi, aveam sentimentul pregnant că stau în faţa unui om care a fost în prezenţa lui Dumnezeu. Era un om de o pietate şi o veneraţie pentru Cristos care era absolut evidentă, dincolo de păsărelele lui legate de piramida lui Keops. Am avut, de asemenea, o ocazie extraordinară de a învăţa la picioarele lui Ulf Oldenburg, un misionar danez, care venea pe atunci în ţară şi care a jucat un rol foarte important într-o decizie importantă în viaţa mea. Pentru că imediat după convertirea mea, acea chemare a lui Dumnezeu, „tu trebuie să mă slujeşti pe mine”, mi-a dat ideea cumva că ar trebui să devin pastor baptist, să mă duc la seminar. Şi un mesaj, o scrisoare pe care Ulf mi-a trimis-o, în care mi-a explicat că Dumnezeu are un alt plan pentru viaţa mea, m-a lecuit definitiv în această privinţă. Păstrez şi acuma, ca pe sfintele moaşte, această scrisoare extraordinară, care este un fel de program al vieţii mele. De fapt, dacă mă uit înapoi, ce îmi scria omul ăla că se va întâmpla, s-a întâmplat cu viaţa mea. Ar trebui să îl adaug aici şi pe Constantin Caraman, unul dintre liderii importanţi ai penticostalilor. Deci, ce am vrut să spun este că am avut în jurul meu oameni de facturi foarte diferite, din tradiţii diferite, şi am crescut foarte rapid ca un creştin ecumenic, de la începutul convertirii mele. Dar întâlnirea cu Visky a fost ceva cu totul diferit. Pentru că omul ăsta nu era un evanghelic, sau, mai degrabă, era un evanghelic care venea din tradiţia protestantă magisterială. Toţi liderii evanghellici pe care îi știam ăştia erau în general arminieni sau de înclinaţie arminiană, inclusiv Iosif Ţon, Pavel Nicolescu. Poate… Nu, Pavel Nicolescu era mai degrabă înclinat spre reformaţie, dar Liviu Olah şi Iosif Ţon erau mai degrabă arminieni. Întâlnirea mea cu Ferenc Visky a fost ceva incredibil. Omul ăsta mi-a devenit mentor timp de câţiva ani de zile. Mergeam şi îl vizitam de două ori pe an, în vacanţa de iarnă şi în vacanţa de vară şi stăteam câte o săptămână acolo. I-am cunoscut copiii, am crescut la întâlnirile din jurul mesei în care studiau teologie şi povesteau din Scriptură şi cântau… A fost ceva extraordinar pentru mine, o şansă de a descoperi un alt soi de creştinism, pe care nu-l cunoşteam.

Dar în acelaşi timp, am primit pentru prima dată de la Feri bacsi provocarea de a gândi, de a regândi angajarea mea în raport cu comunismul. Feri bacsi este cel care mi-a spus foarte devreme în relaţia noastră: „nu este legitim pentru un creştin să fie anticomunist”. Şi explicaţia lui era ceva de genul ăsta: „noi spunem: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos. Numai că asta poate face doar Dumnezeu; pentru noi este o ţâră mai complicat”. Deci, spunea el, în realitate, în practică, „nu poţi să urăşti comunismul şi să iubeşti pe comunişti. Ori dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin”. Povestea asta a fost ca un cui care m-a urmărit, a lansat un proces, nu avem vreme să povestim despre el, dar finalul acestui proces a fost în 1978 când, pe de o parte, se lansa, primăvara târziu, Comitetul Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), condus de Pavel Nicolescu, în care eu ar fi trebuit să intru şi, în acelaşi timp, Navigatorii, după un an de relaţiei cu ei, m-au pus foarte clar în faţa unei alegeri: „ori rămâi în disidenţa religioasă şi părăseşti mişcarea Navigatorilor, ori alegi să rămâi în mişcarea de ucenicie, dar atunci trebuie să pleci din disidenţă, pentru că cele două nu sunt compatibile”. Nu ideologic, neapărat, ci pentrucă mişcarea de disidenţă era una publică şi de confruntare cu securitatea. Implicarea în ea ar fi pus în pericol mişcarea Navigatorilor, care era prin excelenţă o mişcare subterană. În vara aceea, înainte ca ALRC să devină public, Pavel Nicolescu mi-a spus: „sfatul meu este să nu intri în comitet decât după ce îţi dai lucrarea de diplomă, ca să nu rişti ceea ce am păţit eu”. El fusese exmatriculat din facultatea de filosofie cu două săptămâni înainte de finalizare. Deci, am luat, în acord cu el, hotărârea să aştept până în octombrie, când aveam examenul. În vara aceea însă am avut confruntarea cu Navigatorii şi după câteva luni de frământări, de rugăciune şi de sfat, am decis să rămân cu Navigatorii şi nu am mai intrat niciodată în ALRC, deşi am păstrat în continuare o relaţie şi un respect extraordinar pentru Pavel Nicolescu, chiar dacă avem acum deosebiri de perspective asupra anumitor lucruri. Cred că motivul pentru care sunt încă în România astăzi, şi e un dar de la Dumnezeu pentru mine, este faptul că nu am intrat în acel comitet. Cei mai mulţi dintre cei care au devenit membrii ai comitetului au fost forţaţi de securitate să plece. Îmi cer scuze, e o poveste prea lungă…

IO – Aşa se termină studenţia, cu alegerea de a rămâne cu Navigatorii şi de a continua…

DM – Şi cu şansa de a lucra în continuare în Iaşi… prin această întâmplare providenţială.

Advertisement

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

4 thoughts on “Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 4 – universitatea”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: