Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 3 – armata

Danut militar

b. Armata

IO – A fost armata… Haideţi să trecem la acest subiect. Ce s-a întâmplat şi cum aţi aţi petrecut perioada asta, din nou, ca evanghelic; asumarea acestei condiţii v-a făcut viaţa mai grea sau nu în armata?

DM – Diferenţa faţă de perioada liceului a fost una radicală. Acolo am cunoscut pentru prima dată persecuţia, marginalizarea, batjocura. Am intrat în atenţia organelor, a ofiţerului de containformaţii şi am avut tot felul de probleme. Lucrurile au devenit evidente chiar de la început când mi s-a comunicat că pe dosarul meu scrie „pocăit”, baptist şi…

IO – Repartiţia într-o anumită regiune sau într-o anumită zonă a ţării şi la un anumit tip de armă credeţi că s-a datorat…?

DM – Nu, nu cred lucrul ăsta. Mulţi dintre colegii mei care intraseră la ştiinţe economice, ca şi mine, făceau armata în acel loc. Deci nu cred că repartizarea a avut vreo legătură cu asta. Sigur, unitatea în care am făcut stagiul militar era o una disciplinară pentru cadre, dar nu cred că lucrul ăsta a avut de a face cu mine şi cu statutul meu de evanghelic. Însă modul în care am fost tratat acolo, foarte repede şi constant de-a lungul celor opt luni de zile, a fost evident legat de statutul meu de evanghelic. De la aluziile ofiţerilor, la controale mai intense la bagaje, la valiză, care mă ţinteau… Am realizat destul de repede că un număr de colegi de-ai mei au fost recrutaţi să dea informaţii despre mine şi observam cum mă trăgeau de limbă. Adevărul este că am fost foarte deschis cu privire la convingerile mele şi, spre deosebire de perioada liceului, cred că toţi colegii mei au ştiut că sunt evanghelic. Aveam cu mine o chitară şi adeseori cântam acolo cântece religioase. Aveam un carnet… Mai târziu am descoperit în dosarul meu de urmărire de la securitate că unul dintre ofiţeri sugerase să mi se confişte carnetul, dar superiorul lui nu i-a permis lucrul ăsta. Probabil că au vrut să vadă ce se întâmplă, cu cine mă întâlnesc, cu cine vorbesc şi aşa mai departe. Deci în toată perioada armatei aveam chitara cu mine, cântam, povesteam despre convingerile mele religioase…

IO – Aveaţi voie să aveţi Biblia? Puteaţi citi?

DM – Nu, nici vorbă, nici vorbă. Biblia era interzisă. Şi am avut două experienţe cu asta. Prima este legată de un pachet trimis de acasă în care le-am comunicat părinţilor, şi foarte probabil că scrisoarea a fost cenzurată, deci se aşteptau la acest pachet, să-mi trimită… Aveam acasă o Biblie desfăcută cumva, nu ştiu cum ajunsese la noi… Nu era o perioadă în care Bibliile erau foarte multe. Bibliile începuseră să intre în ţară după anii 70, după nişte inundaţii care avuseseră loc în România, şi nu existau din abundență. Deci aveam o Biblie desfăcută cumva şi i-am rugat să mi-o trimită într-un pachet. Au găsit-o, că toate pachetele se desfăceau, erau verificate, şi pe acesta probabil că îl şi aşteptau. Mi-a fost confiscată şi apoi am avut parte de un interogatoriu, şi aşa mai departe. Ce puteam să spun, decât că am primit o Biblie de acasă. Sigur, am fost făcut să înţeleg că nu e în regulă şi că nu mi se permite aşa ceva. Dar am perseverat şi peste ceva vreme, când prietene mea, care după aceea a devenit soţia mea, a venit la mine în vizită împreună cu sora mea, mi-au adus un Nou Testament. Mi s-a permis să ies în oraş cu ele, cred că e singura dată când mi s-a permis în opt luni să ies, şi, sigur, mi-au strecurat Noul Testament în buzunar şi l-am introdus în felul ăsta în unitate. L-am ascuns bine în camera de studiu, după un tablou. Din nefericire a rămas acolo, pentru că exact înainte de a pleca definitiv din unitate sala era închisă şi nu am mai putut să-l iau. Cine ştie cine l-a găsit. Dar în toată perioada armatei mă strecuram din când în când în cameră, aplecam tabloul, luam Noul Testament şi citeam. Dar era interzis. Dacă eram prins probabil că aş fi fost pedepsit.

IO – La biserică nu aveaţi acces duminica.

DM – Nu, în nici un caz. Am ieşit, spuneam, o singură dată, atunci când a venit sora mea şi prietena mea şi imediat după plecarea lor am intrat să mă închin în biserica ortodoxă din sat. O imagine interesantă. Crâşma era plină şi biserica era goală vis a vis. Era numai preotul şi făcea slujba pe acolo. Numai eu eram … în uniformă militară. Bineînţeles că băieţii de la crâşmă au observat chestia asta şi probabil cineva care avea rol de informator a transmis informaţia astfel încât, când am ajuns în unitate, am fost chemat de ofiţerul de contrainformaţii şi chestionat foarte intens în legătura cu asta. Cum am îndrăznit să intru, am dezonorat uniforma militară şi aşa mai departe. Atunci le-am spus, „voi în loc să mă certaţi ar trebui să îmi daţi premiu, că am intrat în biserica voastră şi era goală, toţi „credincioşii” voştri erau la crâşmă şi eu m-am dus să mă închin în biserica voastră şi voi mă pedepsiţi…” În sfârşit, eram destul de ţepos aşa la vorbă cu ei, nu am cedat. Au încercat să mă ameninţe că ei nu au nevoie de savanţi credincioşi, că o să pierd examenul de admitere, şi că n-o să mai fac eu facultate în viaţa vieţii mele şi aşa mai departe… M-au mai ameninţat la un moment dat că or să mă degradeze; înspre finalul armatei, când eram deja sergent, şi colegii mei au protestat… La final, după o perioadă de stagiu, toţi colegii mei au fost avansaţi în grad de subofiţer, eu am fost singurul care nu am fost avansat; şi iarăşi colegii mei au protestat, dar şeful nostru de pluton, un ofiţer foarte simpatic, din spatele plutonului le spunea: „tăceţi băi proştilor că e mai bine pentru el aşa; pe voi o să vă cheme la concentrări şi el o să stea liniştit acasă”. Aşa s-a şi întâmplat, n-am fost chemat niciodată la concentrare. Da, asta ne poate spune că existau şi oameni care se uitau la lucrurile astea aşa, cu oarecare condescendenţă.

Poate că ar merita să mai menţionez ceva, deşi răspunsul meu este mai lung la povestea asta. Am avut o experienţă dincolo de traumele spionilor, ale informatorilor, ale întâlnirilor destul de dure cu ofiţerul de contrainformaţii. Am avut o experienţă foarte plăcută în timpul armatei şi anume întâlnirea cu şeful de stat major al acelei unităţi, care era un tânăr, era locotenent major şi era şef de stat major. Râdeam cu toţii când vedeam locotenent-colonei bătând pas de defilare de sărea praful în vârful plopilor când treceau prin faţa lui. Un timp foarte drăcos, dur… Dar, în acelaşi timp, în experienţele pe care eu le-am avut cu ofiţerul de contrainformaţii, care îi era subordonat într-un fel, am văzut un om în el. Numele lui era Marin Ilie şi am şi urmărit cariera lui de-a lungul timpului… Şi, interesant, la un moment dat am primit un telefon de la el, pentru că găsise comentariile mele pozitive despre el pe blogul meu. Şi m-a contactat prin telefon. E un om care a făcut o carieră strălucită. A devenit în cele din urmă şeful academiei militare şi a ieşit la pensie de acolo. Dar a fost singurul om care mi-a ţinut partea acolo şi care încerca să aibă o poziţie corectă, fără, sigur, să iasă din tiparele lui ofiţereşti. Dar a fost pentru mine o rază de lumină şi o experienţă foarte plăcută, de care îmi aduc aminte cu plăcere şi astăzi.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s