Credincioşii evanghelici în societatea comunistă
a. Școala
IO – O să trecem la o secţiune de întrebări care vizează credincioşii evanghelici şi societatea comunistă şi, din nou, sunt întrebări mai generale. Am să vă rog să faceţi aprecieri şi asupra comunităţii dar şi, acolo unde se poate, asupra propriei experienţe. Să începem cu o secţiune dedicată şcolii… Şi spuneaţi că chiar perioada convertirii era perioada liceului. Cum au receptat colegii această schimbare? V-aţi asumat-o explicit, aţi transmis-o, au sesizat ceva în propria experienţă?
DM – Aşa cum spuneam, convertirea mea a fost un proces, care a durat ceva. Eu am terminat liceul în 1973 şi apoi după liceu imediat am mers în armata, timp de un an de zile; s-a schimbat legea şi a trebuit să merg în armată înainte de universitate. Nu, n-aş putea spune dacă colegii mei au perceput neapărat că s-a întâmplat ceva, radical. Sunt o structură mai degrabă introvertită. Am avut câţiva prieteni cu care aveam relaţii destul de apropiate, dar nu foarte mulţi şi nu discutam cu foarte multă lume. Ce s-a întâmplat şi a fost destul de evident, cred, pentru ei, convertirea mea la creştinism a însemnat, de asemenea, îndepărtarea mea de marxism şi preluarea, încet, încet, a unor poziţii destul de radicale anticomuniste, care, cel puţin în perioada liceului, se manifestau printr-un soi de naţionalism, dacă vreţi. Îmi amintesc că în clasa a douăsprezecea vorbeam foarte vehement – la istorie ăn acel an făceam istoria României, și discutam despre Basarabia, despre Uniunea Sovietică şi despre furtul, raptul teritorial implicat, şi aşa mai departe. Destul de vehement, ceea cem probabil, a atras cumva atenţia organelor. Lucrurile au devenit mai evidente în perioada serviciului militar, pe care l-am făcut timp de opt luni de zile la o unitate din Vânju Mare, în Oltenia, unde a fost evident pentru colegi…
Danut – botezul – 1972; oficiat de Radu Cruceru
IO – Da, o să ajungem, o să avem o secţiune dedicată acestei perioade. Aş vrea să revenim la şcoală totuşi ca să încheiem povestea asta. Ca o apreciere generală, cum erau priviţi ceilalţi copii din liceu, după aceia în facultate… evanghelicii cum erau priviţi de către ceilalţi… erau ironizaţi, erau discreditaţi, marginalizaţi, cum se raportau profesorii la ei?
DM – Eu personal nu am avut experienţe traumatice în timpul şcolii,. Sigur, ştiam despre colegi sau prieteni care fuseseră batjocoriţi sau marginalizaţi sau persecutaţi într-un fel sau altul. Eu n-am avut parte de asemenea lucruri, poate şi pentru că convertirea mea s-a petrecut spre finalul liceului, când aveam deja o reputaţie stabilită, fusesem pionier, eram deja utecist, pe la începutul liceului, în perioada mea marxistă, eram cumva aşezat pe linie, dacă vreţi, şi… în perioada aceea nu m-am plasat nicidecum pe o poziţie adversă faţă de colegii mei. Convertirea mea era mai degrabă o chestiune interioară, o frământare; în plus, aşa cum spuneam, eram la început. Povesteam despre lucrurile astea cu câţiva colegi, dar nu cu toată lumea şi nici la profesori, nici la colegi nu am observat o atitudine adversă.
IO – Dar aveaţi colegi evanghelici în clasă?
DM – Nu am avut nici un coleg evanghelic. Am fost singurul.
IO – Dar din şcoală?
DM – În şcoală am avut câţiva colegi evanghelici şi păstram legătura cu ei. Aveam doi prieteni din familia Sfatcu. Costică era într-un an mai mare la liceu şi Tudorel, cu care eram foarte apropiat, era într-un an mai mic. Ne întâlneam adeseori, cântam împreună, dar…
IO – Nu vă amintiţi explicit nişte, nişte exemple în care să fi auzit despre copii evanghelici care au fost marginalizaţi, au fost trataţi diferit…
DM – Nu, cel puţin în şcoala mea nu. Şi nici aceşti doi colegi ai mei, deşi proveneau dintr-o familie care era permanent în atenţia securităţii, în perioada aceea nu am avut deloc sentimentul că ei au fost persecutaţi. În general, eram elevi buni şi lucrul ăsta era important pentru profesori şi cred că şi atitudinea lor era una mai relaxată faţă de chestiunile religioase. Sigur, unii dintre ei erau mai ideologizaţi, dar, în general, atmosfera nu era una puternic ideologizată şi n-am perceput niciodată o încercare de îndepărtare a mea de convingerile mele creştine. Sigur, profesorii îşi împărtăşeau convingerile, atât cât era posibil în contextul acela. Unii păreau să aibă oarecare simpatie faţă de convingerile religioase, alţii nu. Dar nu am avut eu însumi experienţe traumatice în timpul liceului.
IO – Consideraţi că asta este legat şi oarecum de perioada, să zicem, mai relaxată a comunismului din anii respectivi? Pentru că ulterior ştim că presiunea asupra evanghelicilor, chiar în şcoli, asupra copiilor, a fost mai mare.
DM – Dacă e să aşezăm lucru ăsta în context istoric, în `71 a avut loc vizita lui Ceauşescu în China, Coreea şi a avut loc acea „mică revoluţie culturală” în România. Deci lucrurile începuseră să se strice sub raport ideologic, însă nu avusese suficient timp ca lucrul ăsta să pătrundă la nivelurile mai de jos. Asta îi atingea mai ales pe intelectualii activi din perioada aceea. Dar aceste schimbări nu afectaseră încă învăţământul, cel puţin pe cel liceal în care eu eram.
IO – Ce s-a întâmplat la facultate?
DM – Între liceu si facultate….
* * *
Va urma.
Persona 