Nu plînge, mamă, pe fiul tău drag
Ce vîntură lumea, ca şoimul pribeag!
Trecut-au anii prin undă şi val
Cu dorul într-una de satul natal.
Mi-aduc aminte de-acasă, la noi;
Te văd parc-aevea, cu umerii goi…
Mi-aduc aminte de cum te-am lăsat
Plîngînd lîngă prispă şi… tot am plecat.
Salcîmul nostru crescut lîngă geam
Mai frînge el raza de lună prin ram?
Şi plopii veşnic de-i ştiu tremurînd
Mai flutură frunza, tăceri îngînînd?
Acolo, seara şopteşte a vis
Cu tîlcul ei tainic şi-adînc de abis…
Acolo-s fete ce ies la fîntîni
În cîntec şi-n portul rămas din bătrîni.
De ce plîngi mamă-necată-n suspin
Şi-ntrebi de-a mea soartă pe orice străin ?
Deşi sunt singur, lipsit şi sărman,
Iubirea ta sfîntă mi-aduce alean.
Cu tine odată aş vrea ca să mor,
Să nu mai fiu pradă eternului dor.
Ne plîngă luna, hoinară pe cer
Şi steaua-amintirii ne fie străjer.
15 februarie 1960, P. Neamţ
(Am primit aceasta poezie de la Mugurel Dumitriu, fiul Parintelui. El imi povesteste ca poezia a fost scrisa ‘mamei lui, in anii 60, cand se afla instrainat la Piatra Neamt, unde lucra pe santier ca si muncitor necalificat. Tatal sau, preot Gh. Dimitriu, se afla in detentie.’
Persona 