Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creştin“. Bunul creştin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“, cu cît e mai „creştin“. Dacă urăşte ceva, urăşte păcatul. Niciodată pe păcătos. Îşi iubeşte aproapele pînă-ntr-atît, încît e gata să-şi răsfrîngă iubirea şi asupra duşmanului. Nu judecă, nu aruncă cel dintîi piatra, nu se lasă inflamat de mînie, nu vrea răul nimănui şi nu face nimănui rău. Decît să riposteze vehement cînd e pălmuit, preferă să întoarcă şi celălalt obraz. E iertător, absorbit în efortul lepădării de sine, bine-voitor şi bine-făcător. De asemenea, dată fiind prezenţa fermă a Veştii Celei Bune („Evanghelia“) în inima sa, e mereu bine-dispus, plin de curaj şi de speranţă. Una peste alta, bunul creştin e, în comunitatea sa, o prezenţă iradiantă, un reper tonic, dătător de pace şi de înţelepciune.
Evident, sînt foarte puţini aceia care ajung să se contopească, fără rest, cu acest model, sublim, dar greu de împlinit pentru fiinţa „căzută“ care sîntem. Ni se spune, e drept, că nu sîntem lăsaţi singuri în strădania noastră, că sîntem asistaţi de îngeri, de har, de Dumnezeu însuşi. Pe de altă parte, mi s-ar părea necreştineşte să propun evaluarea acră a tuturor semenilor mei, printr-o inflexibilă confruntare a comportamentului lor cu modelul de mai sus. Nimeni nu are dreptul să dea note nimănui. Şi nu ne putem aştepta ca, de jur împrejurul nostru, să vedem înflorind o grădină de zîne. Creştinismul e mai „realist“ decît se crede îndeobşte. El ştie că locul desăvîrşirii („Împărăţia“) nu e din lumea aceasta, că lumea aceasta e doar „cale“, loc de trecere, episod tulbure al „războiului nevăzut“. „Angelismul“ poate fi un păcat, dacă încurajează ficţiunea unor vietăţi destrupate, fără dramă, fără dubii, fără evoluţie.
Mi se pare însă legitim ca, atunci cînd cineva mi se recomandă apăsat, aproape răstit, ca fiind creştin, creştin adevărat, aflat zi şi noapte în slujba Creatorului, să mă smintesc dacă vorbele şi faptele sale reuşesc nu să aspire către, ci, dimpotrivă, să se orînduiască împotriva exigenţelor impuse de idealul bunului creştin. E ceea ce constat adesea, mai cu seamă în cercurile unor militanţi riguroşi, pe care „convertirea“ la credinţă pare să-i fi radicalizat (= împuţinat) pînă la schemă. Erau neliniştiţi, fragezi, întrebători, şi au devenit, brusc, autoritari, asfixiaţi de certitudini tăioase, nemiloşi, gata să mînuiască sabia judecăţii pînă la suprimarea „adversarului“, fie el ateu, insuficient „îmbisericit“, neconform politic, sau, pur şi simplu, antipatic. Întîlnesc supărător de des creştini care se răfuiesc, drapaţi în suficienţă dogmatică, cu cei care nu le cîntă în strună sau care nu le recunosc îndreptăţirea. Îi văd mobilizîndu-se, răzbunători, împotriva cîte unui „netrebnic“ care i-a dezamăgit. Au mereu la îndemînă arsenalul unei teologii „penale“: îţi numără relele, îţi exaltă vinovăţia, ba chiar se oferă să-şi asume rolul gîdelui, pentru a uşura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În orice caz, te judecă aspru şi sumar, te sermonizează încruntat, te ameninţă. Au dreptate… şi îşi savurează impudic convingerea că au dreptate, că „îl au pe Dumnezeu“ de partea lor, că, la sfîrşitul vremurilor, se vor uita la tine de sus, din fotoliul de orchestră al unui Paradis rezervat cuminţeniei lor militante şi apropiaţilor lor. Inşi pe care nu-i cunoşti şi cu care nu ai nimic de împărţit dau cu tine de pămînt prin presă şi mai ales pe bloguri (creştine, evident). Alţii, pe care îi cunoşti şi cărora, din întîmplare, le-ai făcut, la un moment dat, numai bine, te detestă mărunt, cu manifestări de furie golănească: vor să te bată (la propriu!), să te evacueze, dacă se poate, de pe scena publică, să te nimicească. Creştini plini de ură, gata să mintă, să calomnieze, să practice, stilistic, necuviinţa de periferie, să te batjocorească. Mulţi – puşi pe căpătuială (culturală sau politică, sau, măcar, financiară) – încep să se coloreze politic, să-şi caute oareşce „coledzi“, să ia cu asalt, de dragul cauzei, fireşte, eventuale poziţii publice. Alţii, nemulţumiţi de opacitatea lumii faţă de talentele lor, otrăviţi de gîndul că nu sînt apreciaţi la adevărata lor valoare, se umplu de resentimente, devin sumbri, prizonieri ai conspiraţionismelor de tot soiul, campioni ai bombănelii, ţinînd minte, clipă de clipă, răul, certăreţi, supăraţi pe mai toată lumea, neînduplecaţi.
Nu poţi să nu te întrebi: ce Evanghelie au citit ei? Pe ce nisipuri (luate drept stîncă) îşi construiesc casa? Cum cred că se pot salva printr-o grijulie roboteală pravoslavnică, dublată de slavă deşartă, parapon şi dispreţ faţă de aproapele? Îmi ştiu prea bine defectele, demisiile, nevrednicia, ca să îmi acord dreptul de a-i judeca. Încerc, uneori, să mă rog, neipocrit, pentru ei. Dar să mi se îngăduie, în acelaşi timp, şi această publică spovedanie: le reproşez o (cel puţin) blasfematoare lipsă de respect pentru valorile pe care pretind că le apără. Şi un mod vicios de a vinde drept “credinţă curată” orgolii, turpitudini şi impulsivităţi rudimentare.
(Sursa, Dilema veche)
Cami, am observat si eu asta, dar mai cu coada ochiului 🙂 si, sincer sa fiu, nu m-a deranjat atit de tare. In definitiv, oricit de mult am astepta de la el, si pe buna dreptate, Plesu este si el om si are limitele lui in privinta zoaielor care i se tot toarna in cap. Desigur, ne-am astepta de la senior al spiritului sa treaca senin pe linga aceste mizerii. Dar iata ca si el e om. Si nu e rau deloc.
Sincer sa fiu, dupa ce timp de citiva ani am operat cu principiul de a nu cenzura pe blog mizeriile care mi se adreseaza (pe cela la adresa altora nu le-am permis niciodata), m-am saturat si eu la un moment dat si am decis sa aplic peste tot principiul eliminarii mizeriilor. Si asa sunt prea multe orori in spatiul virtual. Macar acasa la mine sa fiu scutit de ele. Desigur, acesta lucru are un pret, pe care mi l-am asupat in mod constient. Nemaifiind rost de gargara, comentatorii atrasi de birfe si scandal ma ocolesc. Sa fie sanatosi. Eu nu le duc lipsa. Iar cei mai multi dintre cei care continua sa viziteze blogul comenteaza doar daca este cazul, asa cum ai facut si tu. Asta face ca blogul sa devina mai putin unul de dezbateri si mai mult unul de informare. Sper ca nu este nimic rau in asta. Numai bine.
LikeLike
Până la jumătate, mi-a plăcut și tindeam să-l aprob. De acolo încolo, mi-am dat seama că își plânge de milă în public și își caută și în cititori niște colegi, iar asta m-a făcut să nu mă mai atragă. Aștept de la el mai puțin interes pentru ”ce zic alții despre el” dacă își cunoaște bine defectele și calitățile. și mai multă demnitate decât a-și dori să-l plângă și alții pentru episoadele triste prin care a trecut.
LikeLike